Semiologia Tulburărilor Psihice

Semiologia tulburărilor psihice

Rezumat

Semiologia se ocupă cu studiul simptomatologiei bolilor. Simptomele reprezintă semne patologice care ajută la identificarea bolii, la aprecierea debutului şi evoluţiei ei. În psihologia medicală, timp îndelungat li s-a acordat simptomelor o atenţie deosebită. Au fost minuţios studiate diferitele simptome izolate şi grupuri complexe de simptome, care formau diferite sindroame.

Laturile psihicului alterate în bolile psihice sunt următoarele:

- percepţia;

- memoria;

- gândirea;

- intelectul;

- afectivitatea;

- voinţa;

- conştiinţa.

Fiecărei laturi îi sunt caracteristice anumite particularităţi. De exemplu, halucinaţiile sunt calificate ca tulburări de percepţie, delirul ca o alterare a procesului asociativ (agândirii), depresia ca un fenomen afectiv, etc.

În afară de acest principiu psihologic, simptomele se mai clasifică după:

A) criteriile clinice: generale şi locale; specifice şi nespecifice;

B) după patogeneza lor: funcţionale şi organice;

C) din punct de vedere evolutiv: reversibile şi ireversibile.

O deosebită importanţă o prezintă clasificarea simptomelor în pozitive şi negative. Simptomatologia pozitivă (productivă) se constituie din producţia patologică a psihicului. Din această grupă fac parte halucinaţiile, delirul, stările obsesive, confuzionale. Simptomatologia pozitivă este mai mobilă, cu un caracter fragmentar, se poate complica sau dispărea în unele etape de boală. Simptomatologia negativă (deficitară) este rezultatul scăderii activităţii psihice cu apariţia unui defect psihic.

Se conturează astfel autismul, scăderea memoriei, o demenţă, o scindare a personalităţii în general. Această simptomatologie negativă este mai stabilă, mai constantă, mai rezistentă faţăde tratament.

1. Semiologia actului perceptiv

În cadrul proceselor de cunoaştere intră senzaţiile şi percepţiile care formează prima etapă a cunoaşterii, etapa senzorială,. La baza proceselor de cunoaştere stă senzaţia. Senzaţia este un act psihic elementar, care constă în reflectarea subiectivă a însuşirilor simple ale obiectelor şi fenomenelor lumii înconjurătoare.

Prin senzaţie noi luăm cunoştinţă de anumite proprietăţi ale materiei cum sunt culoarea, sunetul, mirosul, greutatea, mărimea forma. Senzaţiile apar în urma acţiunii diferiţilor excitanţi asupra receptorilor. Sistemul prin care excitaţia se transformă în senzaţie constituie analizatorul.

Analizatorii nu doar disociază excitanţii dar, în acelaşi timp, îi reunesc într-un tot unitar. Deci în creier în timpul actului de percepţie are loc un proces de analiză şi de sinteză. Analizatorii recepţionează atât excitanţii din mediul exterior (exteroceptivi), cât şi excitanţii din interiorul organismului (interoceptivi).

Tulburările de percepţie dereglările de percepţie apar mai des sub formă de:

- iluzii,

- halucinaţii

- dereglări ale sintezei senzoriale.

Iluziile sunt percepţii false la baza cărora stă întotdeauna un excitant real (un obiect sau fenomen) care nu este perceput aşa cum se află în realitate, ci în mod deformat. Iluzii se observă şi la oamenii normali, care sub influenţa diferitelor fenomene percep în mod deformat un obiect. De exemplu, datorită luminii insuficiente sau a unei stări afective cum este frica în timpul nopţii umbrele sau unele obiecte ni se par animale sau nişte răufăcători. Intalnim mai multe forme de iluzii:

- iluziile vizuale, sunt cele mai frecvente, forma obiectului apare schimbată, uneori obiectele par că sunt animale ce se mişcă

- iluziile auditive, în aceste cazuri bolnavii identifică unele zgomote ca fiind sunete de altă natură.