Sindromul hiperkinetic cu deficit de atenție la adulți

Elementul esențial al acestui tip de tulburare/afecțiune comportamentală îl reprezintă un pattern persistent de inatenție și/sau de hiperactivitate-impulsivitate, care este mai frecvent și mai sever decât este observat de regulă la indivizii cu un nivel comparabil de dezvoltare. Unele simptome de hiperactivitate-impulsivitate sau de inatenție care cauzează deteriorarea trebuie să fi fost prezente înainte de etate de 7 ani , deși mulți indivizi sunt diagnosticați după ce simptomele au fost prezente timp de un număr de ani, în special în cazul indivizilor cu tipul predominant inatent. O oarecare deteriorare din cauza simptomelor trebuie să fie prezentă în cel puțin două situații (ex.: acasă, serviciu etc.). De asemenea, trebuie să fie clară proba interferenței cu funcționarea socială, școlară sau profesională corespunzătoare din punctul de vedere al dezvoltării. O altă caracteristică importantă este aceea că perturbarea nu survine exclusiv în cursul evoluției unei tulburări de dezvoltare pervazivă (de ex. tulburarea autistă), al schizofreniei ori al altei tulburări psihotice și nu este explicată mai bine de vreo altă tulburare mentală (ex.: tulburare afectivă, anxioasă, disociativă sau de personalitate).

Patogenia exactă a tulburării nu este cunoscută, dar cercetările recente au evidențiat că, cel mai probabil, sindromul de hiperactivitate cu deficit de atenție (ADHD) este de natură genetică (cercetătorii sunt preocupați de identificarea genelor care predispun la apariția acestei tulburări). Studiile de imagistică cerebrală au adus dovezi asupra existenței unor modificări la nivelul creierului, care sprijină teoria că ADHD este o afecțiune neurobiologică. S-au descris următoarele anomalii care susțin ipoteza neurobiologică a tulburării:

- alterări ale structurii creierului - dovezi neuroanatomice;

- disfuncționalități ale neurotransmițătorilor implicați în controlul atenției și activității (dopamina și norepinefrina) - dovezi neurochimice;

- diferențe ale activării unor regiuni cerebrale responsabile de mecanismele de inhibiție (lobii frontali), ceea ce duce la dificultăți în inhibarea reacțiilor emoționale, cognitive și comportamentale - dovezi neuropsihologice.

Există, de asemenea, ipoteze etiologice care susțin că expunerea în viața intrauterină la alcool, tutun, droguri și alte substanțe neurotoxice (ex.: plumbul) crește riscul dezvoltării ADHD.

Teoria nutrițională, conform căreia consumul crescut de zahăr sau adaosul de aditivi alimentari (coloranți și conservanți) ar fi responsabile de apariția hiperactivității, nu a fost susținută de datele experimentale. Un studiu realizat de către National Institute of Health a arătat că o dietă restrictivă, fără consum de zahăr, nu ameliorează simptomatologia decât la 5% din copiii cu ADHD. Alte studii demonstrează că nu există nicio corelație între consumul de zahăr și ADHD.

Cercetările au demonstrat ca ADHD se transmite genetic, de la părinți la copii. Pentru ca predispoziția să ducă la apariția acestei tulburări, factorii genetici trebuie însă corelați cu factorii de mediu (psihosociali), așa numitul context biopsihosocial. Interacțiunea părinte-copil este considerată ca fiind un factor favorizant. Un mediu familial stresant (evenimentele din familie, precum și aspectele particulare ale funcționalității ei) contribuie la instalarea simptomelor de ADHD.

Simptomele de bază ale ADHD sunt următoarele:

- inatenția, caracterizată printr-o slabă concentrare asupra efectuării unei sarcini și ușoară distractibilitate de către stimulii exteriori;

- impulsivitatea, care poate duce la implicarea copilului în activități riscante fără ca acesta să țină seama de consecințe;

- hiperactivitatea/ agitația și comportamentul neadecvat.