Sindromul Prefrontal

Introducere

Cortexul prefrontal reprezinta partea anterioara a lobului frontal al creierului, aflându-se în fata ariilor motorii si premotorii. Este definit de prezenta unui strat intern granular IV (în contrast cu cortexul agranular premotor). Aceasta regiune e implicata în planificarea comportamentelor cognitive complexe, expresia personalitatii si reglarea comportamentului social corect.

Activitatea de baza a acestei zone din creier este considerata a fi orchestrarea gândurilor si actiunilor în concordanta cu telurile interne.

Termenul neurologic tipic pentru functiile îndeplinite de regiunea cortexului prefrontal este Funtia Executiva, care implica capacitatea de a determina binele si raul, identicul si diferitul, viitoarele consecinte ale activitatii din prezent, munca spre un tel definit, prezicerea rezultatelor, asteptarile bazate pe actiuni si „controlul” social (abilitatea de a reprima dorinte care, daca n-ar fi reprimate, ar putea duce la situatii inacceptabile din punct de vedere social).

Multi cercetatori au indicat o legatura strânsa între personalitatea unei persoane si functiile cortexului prefrontal.

Patologie

Distrugerea ariilor corticale 9-12 duce la aparitia sindromului prefrontal. Înca din 1892, Bruns a descris în leziuni frontale tulburari de echilibru în ortostatiune si mers, instabilitate, retro si lateropulsiuni si derobari. Aceste tulburari pe care le-a descris sub denumirea de ataxie frontala le considera practic de nedeosebit de cele aparute în ataxia cerebeloasa. Barré (1935) neaga aceasta pseudoataxie frontala considerând ca este vorba doar de tulburari de echilibru asociate unei tulburari psihice, deficit de atentie. Delmas-Marsalet (1936) este cel car aduce o serie de precizari în pseudoataxia frontala, definind-o si deosebind în cadrul ei elemente cerebeloase (lateropulsiuni, dismetrie, adiadocokinezie, ataxie etc.), elemente labirintice (pozitie înclinata a capului, devieri în mers, modificari ale mersului dupa executarea probelor rotatorii), elemente agnozice (false impresii de deplasare a corpului, tulburari de orientare spatiala, tulburari ale imaginii posturale a corpului) si elemente apraxice (apraxia mersului). Dupa Delmas-Marsalet, în cazul leziunilor prefrontale care coexista cu fenomene de hipertensiune intracraniana, nu s-ar mai putea exercita rolul de „coordonator de lux” al lobului frontal în cadrul circuitului fronto-vestibulo-cerebelos, aparând astfel tulburarile mai sus mentionate.

Negata de unii autori, apraxia frontala este recunoscuta de altii (Kleist). Apraxia mersului, descrisa initial de Gerstmann si Schilder ar avea mai multe grade si s-ar datora lezarii directe sau indirecte a fibrelor corticale ce pleaca din circumvolutia F1. Tulburarile de reglare a mersului, a pasilor, apare uneori sub forma de atazo-abazie, forma cea mai cunoscuta a apraxiei mersului. În leziuni ale partii inferioare a regiunii precentrale s-a descris o apraxie facio-buco-linguala. Dupa Arseni si Botez, aceasta leziune nu este suficienta pentru a explica apraxia fetei, fiind necesara si o alta leziune, altundeva, tulburarile apraxice aparând ca o decompensare functionala cerebrala. În cazul în care leziunea din emisferul dominant este mare si produsa brusc, poate aparea apraxia facio-buco-linguala si independent de o alta leziune cerebrala. Mai poate aparea în leziuni frontale ale emisferului stâng si o apraxie ideomotorie. Un simptom cu caractere deosebite întâlnit uneori în leziunile acestei regiuni frontale este planotopokinezia. Aceasta consta în unele tulburari apraxice (pacientul nu se poate îmbraca rapid, nu îsi poate face nodul la cravata, nu poate imita gesturile examinatorului) în lipsa unor elemente de apraxie ideatorie sau ideomotorie. Tulburarile respective s-ar datora mai degraba unui deficit de reprezentare spatiala.