Socializarea - Proces Social Fundamental

1. Definirea procesului de socializare

Omul este o fiinţă socială. Chiar din primele zile ale existenţei sale el este înconjurat de semenii săi, este inclus în diverse relaţii sociale, prin intermediul cărora însuşeşte şi interiorizează valori fundamentale comune, simboluri, reprezentări colective, aşteptări etc. Formarea personalităţii umane este rezultatul unui proces complex de socializare, în care interacţionează factorii personali, de mediu şi culturali. Socializarea este un proces psihosocial de transmitere-asimilare a atitudinilor, valorilor, cunoştinţelor, modelelor de comportare specifice unui grup sau comunităţi în vederea formării, adaptării şi integrării sociale a unei persoane. În acest sens, socializarea este un proces interactiv de comunicare, care presupune dubla considerare a dezvoltării personale şi a influenţelor sociale. Din punct de vedere psihologic, ea reflectă modul personal de receptare şi de interpretare a mesajelor sociale.

Socializarea este modalitatea prin care un organism biologic este transformat într-o fiinţă socială, capabilă să acţioneze împreună cu alţii. Fără socializare, societatea nu ar putea supravieţui cum, de altfel, nici individul nu ar putea supravieţui în afara societăţii. Procesul socializării începe din timpul copilăriei, când intervin primele contacte sociale şi experienţe de viaţă, derulându-se de-a lungul întregii vieţi, pe măsura dobândirii de către individ a noi statusuri şi roluri succesive. Conţinutul socializării are atât o semnificaţie psihologică (maturizarea), una culturologică (interiorizarea normelor şi a valorilor sociale), cât şi una sociologică (deprinderea cu rolurile sociale şi elaborarea unor comportamente adecvate).

Socializarea cuprinde în mod necesar două laturi: integrativadaptativă şi transformator-creativă. În acest sens, un individ este socializat atunci când este învăţat să se comporte în mod creativ, în concordanţă cu modurile de gândire şi simţire specifice societăţii în care trăieşte, să selecteze conduite compatibile cu cerinţele rolurilor sociale pe care trebuie să le îndeplinească cu creativitate.

Procesul de socializare include în sine diferite aspecte: personal, moral, politic.

Socializarea profesională are două momente importante: pregătirea, în cadrul şcolii, pentru viitoarea profesie (caracterizată preponderant prin manifestarea laturii anticipative) şi integrarea profesională la locul de muncă. Începuturile socializării profesionale sunt marcate de opţiunea pentru o anumită profesie. Aici este remarcabilă următoarea constatare semnificativă: cu cât maturizarea (identificată cu existenţa

preocupării pentru model şi ideal) prezintă valori mai ridicate cu atât mai clar se definesc opţiunile profesionale.

Socializarea morală. Începuturile acestui studiu este stabilit în perimetrul cercetărilor efectuate de Jean Piaget asupra dezvoltării personalităţii. Pornind de la el, Lawrence Kohleberg distinge trei stadii în

evoluţia morală a personalităţii: de la stadiul preconvenţional, în care respectarea normelor morale are la bază mecanismul pedepsei şi răsplăţii, la cel convenţional, caracterizat prin conformarea la colectivitate

şi, în sfârşit, la stadiul superior, postconvenţional, în care respectarea normelor este o alegere individuală. Aceasta nu înseamnă însă că toţi tinerii parcurg integral aceleaşi stadii.

Socializarea politică. Unii sociologi au ajuns la concluzia că atât convingerile şi atitudinile, cât şi comportamentul politic se formează şi se dezvoltă în anii tinereţii. Socializarea politică cuprinde următoarele etape succesive:

- perceperea unui univers simbolic (în jurul vârstei de 5 ani);

- recunoaşterea unui univers politic (5-6 ani);

- constituirea unei ordini politice intuitive (7-11 ani);

- constituirea unei ordini politice concrete (12-13 ani);

- elaborarea unei ordini problematice conflictuale (14-16 ani);

- gândirea politică concretă, abstractă, ideologică (după 17 ani).

Adolescenţa şi începutul vârstei adulte sunt perioade cruciale pentru formarea şi dezvoltarea conştiinţei şi a comportamentului politic.

Socializarea se poate efectua atât pe verticală, prin intermediul adulţilor, cât şi pe orizontală ("intersocializare"), prin intermediul celor de aceeaşi vârstă.

Sociologii fac diverse afirmaţii referitor la modalităţile de socializare şi impactul lor asupra formării personalităţii umane. Em. Durkheim insistă asupra socializării ca constrângere exercitată de societate asupra individului. G. Tarde interpretează socializarea ca voinţă individuală de a imita. H. Coolez spunea că socializarea depinde de modul în care ne contemplăm în privirea tuturor celorlalţi, depinde de judecăţile lor asupra noastră. E.H. Mead pretinde asupra faptului că "Sinele" nu este prezent

la naştere, ci se dezvoltă prin experienţa socială, atrăgând atenţia asupra binefacerilor socializatoare ale jocului (de roluri). Socializarea reprezintă, în ansamblul său, procesul început de la cea mai fragedă vârstă prin care individul îşi însuşeşte normele, valorile, regulile de conduită compatibile cu modelul etico-normativ al societăţii.

2. Teorii ale socializării

Procesul de socializare a format obiectul numeroaselor analize ştiinţifice, având drept scop evidenţierea factorilor determinanţi ai socializării, a agenţilor de socializare, a mecanismelor prin care aceasta se realizează. Aceasta a dus la apariţia diverselor teorii ale socializării. Dintre cele mai importante şi mai complete teorii ale socializării sunt menţionate: psihanaliza, teoriile învăţării, teoriile dezvoltării cognitive. În continuare ne vom referi la analiza acestor teorii. Una dintre

primele teorii ale socializării este psihanaliza.

Autorul acestei teorii, psihologul german Sigmund Freud, aprecia importanţa factorilor biologici (a naturii) şi a experienţei sociale (a educaţiei) pentru dezvoltarea personalităţii umane. Una dintre necesităţile umane fundamentale care ajută la modelarea comportamentului uman este erosul, "instinctul vieţii", care explică nevoia oamenilor de a stabili legături între ei şi de a-şi manifesta afecţiunea. Cealaltă este thanatos, "instinctul morţii", baza înclinaţiei agresive a omului. Aceste două impulsuri deseori se află în opoziţie, iar drama vieţii umane este o consecinţă a acestui conflict. În opinia lui S.Freud, personalitatea umană este compusă din trei elemente: Sinele, Supraeul şi Eul, a căror interacţiune constituie substanţa vieţii mintale.

Sinele reprezintă impulsurile biologice universale, care deseori cer satisfacţie imediată. El este, în mare măsură, inconştient şi operează pe baza "principiului plăcerii". Din perspectivă psihanalitică, sugarul este