Sprijinul Acordat de Serviciile Sociale Familiei Monoparentale

Introducere

Ca fenomen răspândit atât la nivel global cât şi la nivel naţional, monoparentalitatea este din ce în ce mai des întâlnită. Astfel se remarcă o creştere a numărului familiilor monoparentale la nivel mondial, aceasta reprezentând 24 %. O creştere procentuală a fenomenului de monoparentalitate, fără a lua măsuri în vederea diminuării fenomenului, reprezintă un pericol pentru dezvoltarea normală a familiei şi pentru societate. Studiile realizate în acest domeniu evidenţiază faptul că persoanele cu risc crescut de a forma o familie monoparentală sunt persoanele de gen feminin, tinere adolescente cu vârsta cuprinsă între 20 – 21 ani, cu un nivel scăzut de şcolarizare, necăsătorite şi care provin din familii dezorganizate sau monoparentale. De aceea consider că ar trebui să se acorde o atenţie deosebită tinerilor adolescenţi în vederea prevenirii acestui fenomen. Pentru o mai bună cunoaştere a fenomenului de monoparentalitate este indicată realizarea unei cercetări sociologice – pe teren – atât la nivel comunitar, cât şi societal.

În acest scop am abordat această temă, lucrarea de faţă aducând în prim plan, mamele care apelează la serviciile oferite de Serviciul Public Local De Asistenţă Socială din Lupeni.

Lucrarea este structurată în două părţi : una teoretică şi alta practică. În partea teoretică voi definit conceptul de familie, teoriile cu privire la monoparantalitate, diversele tipuri de familie. Voi analiza fenomenul de monoparentalitate, descriind tipurile de familii monoparentale. Dacă am încerca să definim familia, probabil am fi influenţaţi de tipul de structură în care trăim. Experienţa personală ne determină o serie de percepţii asupra familiei care sunt influenţate de trăirile personale în relaţiile cu părinţii sau cu proprii copii.

Familia – element natural şi fundamental al societăţii – reprezintă un obiectiv de cercetare pentru o multitudine de discipline. De-a lungul secolelor studiul familiei focalizează atenţia mai multor discipline : sociologia, psihologia, antropologia, demografia, psihanaliza, etc.

Întreaga dezvoltare a umanităţii este indisolubil legată de constituirea şi evoluţia formelor de colectivitate umană, dintre care familia reprezintă una dintre verigile sociale cele mai importante şi mai vechi în asigurarea continuităţii şi afirmării depline a fiinţei umane.

Preocupările pentru reuşita familială apar încă din antichitate. Zeităţile egiptene erau considerate a fi justificări şi factori responsabili ai unei uniuni conjugale fericite. În Grecia antică Xenofob a abordat problema rolurilor conjugale în lucrarea Economistul. Cultura indiană conferă o semnificaţie sacră raporturilor dintre bărbat şi femeie. Rolurile de soţie şi mamă conferă femeii autoritate morală şi prestigiu : “ femeile, ale căror destin este să procreeze, posedă suprema excelenţă : ele sunt demne de a fi adorate, ele sunt lumina casei. În cămin soţiile sunt adevărate zeiţe ale norocului, ele nu se deosebesc cu nimic de acestea. Numai femeia pe care o avem în faţa ochilor face posibilă procrearea descendenţilor noştri “.

Semnificaţia universală a familiei ca celulă de bază a oricărui sistem social este susţinută de necesitatea satisfacerii funcţiilor sale specifice care nu pot fi transferate nici unei alte unităţi sociale : sexuală, reproductivă, economică, emoţional – socializatoare, emoţional – terapeutică şi suportivă.

Comparativ cu familia nucleară, familia monoparentală reprezintă configuraţia cu cele mai multe funcţii minimalizate, ceea ce ridică un serios semn de întrebare asupra funcţionalităţii şi a viabilităţii ei. Doar funcţia de solidaritate apare ca fiind maximizată, dar şi aici problema este relativă. Fiind certă respingerea variantei neutre, aveam de ales între creşterea sau scăderea solidarităţii, în condiţiile în care familia este lipsită de aportul unuia dintre părinţi. Am ales-o pe prima, considerând că greutăţile mai mari la care este supusă monoparentalitatea vor creşte coeziunea părinte – copil, mai ales cea afectiv – emoţională. Însă există multe cazuri în care funcţia solidarităţii scade, „ ruptura “ părinte – copil fiind foarte evidentă şi, ceea ce este mai rău, foarte dăunătoare.

Modelul familiei tradiţionale încă mai poate fi întâlnit în zonele rurale. Aici, grupul familial funcţionează ca o unitate de locuire, ca atelier de producţie bazat pe munca colectivă şi ca unitate de consum, formând o gospodărie a cărei organizare revine tatălui – şef pater. La majorat, indiferent dacă se căsătoresc sau nu, copiii au dreptul la un lot de pământ din „ averea de neam “ , în virtutea faptului că au contribuit prin munca lor la punerea în valoare a pământului, iar părinţii au obligaţia să le cedeze partea cuvenită. Chiar dacă în familiile sărace tinerii căsătoriţi rămân în casa părintească, întrucât nu există resursele necesare pentru construirea uneia noi, chiar dacă uneori munca pământului continuă să se desfăşoare în echipă „ lărgită “ şi chiar dacă în viaţa publică „ gospodăria de rădăcină “ rămâne reperul esenţial, mentalitatea rurală face din ograda proprie, cu alte cuvinte din familia conjugal – parentală cu locuire nealocată, fundamentul vieţii cotidiene. Familia „ simplă “ rurală se deosebeşte de cea nucleară urbană prin faptul că cea din urmă rămâne prinsă într-o reţea comunitară densă şi funcţionează după un principiu arhaic devălmăşiei ( Stahl ), fără ca aceasta să însemne că avem de a face cu o formă tipică de comunitate în care individul se află la discreţia unui „ noi „ absolut.

Familia românească – ca instituţie – nu parcurge încă o perioadă de criză ; la nivelul relaţiilor din interiorul familiei, alterările şi mutaţiile sunt semnificative. Iar acumularea acestora în timp ( în special, violenţa domestică, insatisfacţia conjugală, falsa comuniune ) poate alimenta opţiunile tinerei generaţii pentru forme alternative ( free union, familia mixtă, semicăsnicia, familia monoparentală ).

Am ales această temă cu convingerea că un studiu ştiinţific, realizat după metodologia adecvată, poate scoate în evidenţă posibilităţile de intervenţie în societate pentru a diminua fenomenul crizei familiei contemporane.

Aria şi metodologia cercetării

Ipotezele cercetării:

1. Dacă serviciile de asistenţă socială sunt bine organizate, atunci intervenţia în cazul familiilor monoparentale este mai eficientă.

2. Cu cât se cunoaşte mai bine problematica familiilor monoparentale, cu atât acestea au mai mult de câştigat din partea serviciilor de asistenţă socială.

3. Cu cât intervenţia serviciilor de asistenţă socială este mai promptă în cazul familiilor monoparentale, cu atât efectele pozitive sunt mai evidente.

Obiective:

1. Cunoaşterea problematicii familiilor monoparentale pentru a putea interveni în cazurile mai grave, cele care constituie o problemă socială.

2. Depistarea familiilor monoparentale care au nevoie urgenţă de serviciile de asistenţă socială.