Stadiile dezvoltării psihosexuale la Freud

1. Introducere

Sigismund Shlomo Freud s-a nascut într-o familie de evrei Ashkenazi din Frieberg. Si-a luat numele de Sigmund abia la vârsta de 21 de ani. Sigmund a fost primul nascut din cei noua copii ai familiei dar mai avea si alti frati din casatoriile precedente ale tatalui sau. Cu toate ca familia sa nu era o familie înstarita si traiau într-un apartament mic si aglomerat, parintii sai au facut totul pentru ca Sigmund sa aiba parte de cele mai bune conditii uneori si cu pretul defavorizarii celorlalti copii ai familiei.

Freud a fost un copil precoce din punct de vedere intelectual si deosebit de silitor. Sase ani la rând a fost primul din clasa, iar la terminarea scolii avea nu numai cunostinte temeinice de greaca, latina, germana si ebraica, ci învatase si franceza si engleza. Viata de familie se organiza în functie de programul sau de studiu. Îsi lua masa de seara separat de restul familiei, iar pianul surorii sale Anna a fost mutat din apartament pentru a nu fi deranjat de exercitiile acesteia.

Sigmund Freud a studiat medicina la Universitatea din Viena. În cursul celui de al treilea an de studiu a început sa lucreze în laboratorul de Fiziologie, sub conducerea lui Ernst Wilhelm von Brücke, fiind în special preocupat de functiunea Sistemului Nervos Central. El s-a lasat atât de mult absorbit de aceasta activitate, încât a neglijat celelalte discipline, terminând facultatea în 1881, cu o întârziere de trei ani. Dorind sa câstige experienta practica, dupa doi ani începe sa lucreze ca medic în spital, în sectiile de Psihiatrie si Dermatologie. În 1885 obtine un post de docent în Neuropatologie la Universitatea din Viena si - având o bursa din partea statului austriac - petrece 19 saptamâni la Paris, în clinica de maladii ale sistemului nervos de la spitalul Salpêtrière, condusa de Jean Martin Charcot. Charcot trata anumite tulburari nervoase prin hipnoza. Sub conducerea lui, Freud a început sa studieze isteria, fapt care i-a trezit interesul pentru psihopatologie.

În 1886, Sigmund Freud a deschis la Viena un cabinet privat de psihiatrie, specializat pe tulburari cerebrale si nervoase. Datorita faptului ca aplica conceptiile lui Charcot, socotite neortodoxe de corpul medical vienez, Freud s-a lovit de dificultati din partea colegilor. Aceasta explica si faptul ca, mai târziu, teoriile lui asupra nevrozelor au fost acceptate cu multa reticenta.

În 1902, Freud este numit profesor la Universitatea din Viena. În jurul sau s-a format un cerc de discipoli, ca Alfred Adler, Eugen Bleuler, Carl Gustav Jung si Ernest Jones, care i-au preluat si i-au dezvoltat mai departe teoriile. În 1910 a fost creiata Societatea Internationala de Psihanaliza, cu extindere în special în America. Pe baza reprezentarilor sale, Freud a încercat sa explice si unele fenomene sociale si culturale, ca religia, mitologia, arta si literatura. Dupa ocuparea Austriei de nazisti, Freud se refugiaza cu întreaga familie la Londra, unde moare în urma unui cancer al maxilarului în 1939. Contributia stiintifica esentiala a lui Sigmund Freud consta în punerea în evidenta a existentei si actiunei inconstientului în viata psihica si în explicarea pe aceasta baza a personalitatii umane. În plus, a dezvoltat o noua disciplina terapeutica medicala, care - în forma initiala sau modificata - sta la baza tratarii psihoterapeutice moderne a nevrozelor si altor tulburari psihice.

La începuturile psihanalizei, Freud considera ca inconstientul este istoria infantila a libidoului, altfel spus, continuturile sexuale epuizau cuprinsul inconstientului. Astfel în 1905 Freud a socat lumea cu teoria dezvoltarii psihosexuale, afirmând ca sexualitatea este cel mai puternic dintre impulsuri, chiar si copiii experimentând atractie si dorinta sexuala. Printre cele mai cunoscute concepte se numara complexul lui Oedip (atractia baietilor fata de mama, competitia cu tatal); conceptele de id, ego si superego ca structuri ale personalitatii; mecanismele de aparare, ca negarea, sublimarea, formarea reactiei, proiectia, deplasarea.

2. Teoria aparatului psihic

Cel care a considerat ca organizarea vietii psihice implica o infrastructura psihica aflata în conflict cu instantele superioare de control a fost Freud. El a pornit de la ideea ca viata psihica a individului are la baza dualitatea pulsiunilor sexuale care tind pe de o parte, la conservarea spatiului si a pulsiunilor Eului, iar pe de alta parte, la conservarea individului.

Înainte de 1920 ,,aparatul psihic” era compus dintr-o serie de componente sau nivele supraetajate inconstient (rezervorul trairilor si actelor refulate, al instinctelor sexuale); preconstient (un fel de filtru îndeplinind functia de ,,cenzura” si permitând accesul selectiv în constiinta acelor impulsuri si tendinte acceptabile pentru ea); constient (un ,,strat superficial”, de fapt, expresia unor adâncuri în care predominant este inconstientul). Tendintele refulate în cursul dezvoltarii sexuale infantile îsi fac loc si se satisfac în vis sau în simptomele nevrotice.

Dupa 1920 aduce o serie de corective. Mai întâi el revizuieste parerile cu privire la pulsiuni. Astfel, pulsiunilor vietii (sexualitate, libidou, Eros) le sunt opuse pulsiunile mortii (Thanatos). Acorda un rol mai mare agresivitatii, agresivitatea nemaifiind pur si simplu subordonata sexualitatii, ci dispunând de propriile sale functii în viata psihica a individului, fiind uneori în mare masura responsabila de simptomele nevrotice decât pulsiunile sexuale. De asemenea mai considera ca exista în om o tendinta primitiva de autodistrugere.

Pulsiunile mortii îsi fac simtita prezenta în: mecanismele de aparare; diferite forme de proiectie (paranoia); fuziunea cu impulsurile libidinale (sadism, masochism) sau în orientarea lor împotriva Eului (melancolia).

Freud îsi revizuieste conceptia cu privire la structura si dinamica aparatului psihic, acesta fiind interpretat prin prisma mecanismelor de aparare ale Eului si a operatiilor de refulare.

În prima teorie, inconstientul coincidea cu refularea, conflictul de baza fiind între preconstient-constient, pe de o parte, si inconstient, pe de alta parte. De data aceasta Freud sesizeaza ca în refulare, însasi operatia refulata este inconstienta. De asemenea, el constientizeaza mai bine locul si rolul Eului în structura aparatului psihic.

În noua topica a aparatului psihic, format din Sine, Eu, Supraeu, locul central va reveni Eului. Eul este cel care ofera solutia conflictelor cu realitatea sau cu dorintele incompatibile. De asemenea eul controleaza accesul în constiinta.

Ca urmare a interiorizarii de catre Eu a unor forte represive întâlnite de individ de-a lungul vietii sale, forte ce sunt de ordin social, moral, parental, în limitele lui se formeaza Supraeul. De obicei acesta este expresia identificarii copilului cu parintii idealizati.