Stima de sine - modalități de autodezvoltare a omului

Stima de sine este unul din acele concepte psihologice cu care ne întîlnim frecvent în viaţa cotidiană. Fiecare are o anume idee despre ceea ce este stima de sine. Părinţii îşi doresc copii cu o stimă de sine cît mai mare, profesorii încearcă să-şi ajute elevii să şi-o îmbunătăţească sau, se mai întîmplă, le-o desfiinţează (bineînţeles, de cele mai multe ori, involuntar), avocaţii şi politicienii se pare că au o stimă de sine prea ridicată în timp ce pacienţii duc o mare lipsă de ea.

Conform opiniei exprimate de Crandall (1973) “în timp, stima de sine a fost pusă în relaţie cu aproape oricare altă variabilă”. Într-adevăr, stima de sine este o variabilă care îndeplineşte în funcţionarea psihică multiple şi variate funcţii de mediator sau moderator (Baron şi Kenny, 1986). Altfel spus, stima de sine reflectă rezultatul auto-evaluării performanţei în domenii relevante pentru eul său sinele unei persoane.

În timp, psihologii sociali au ajuns la concluzia că este util să se distingă două forme ale stimei de sine: o stimă de sine globală (global self-esteem) legată de valorizarea, acceptarea şi evaluarea generală a eu-lui, constituind fundalul auto-raportării afective şi evaluări specifice ale eu-lui sau stima de sine specifică (domain-specific evaluations / self-esteem), care se referă la auto-aprecieri specifice pe diferite dimensiuni relevante de evaluare cum ar fi, de exemplu, auto-aprecierea atractivităţii fizice, a popularităţii, competenţei matematice etc. (Brown, 1993).

Odată cu distingerea celor două forme ale stimei de sine s-a pus problema elucidării raporturilor care se stabilesc între acestea. Cercetările au demonstrat că importanţa pe care o au cele două forme ale stimei de sine variază de la persoană la persoană (Croker şi Wolfe, 1998; Harter, 1993). O serie de autori consideră că între cele două forme ale stimei de sine există o influenţă mutuală bidirecţională (Harter şi Waters, 1991; Harter, 1993; Zumpf şi Harter, 1989).

Pentru a ne da seama de importanţa păstrării distincţiei dintre stima de sine globală şi auto-evaluările specifice este suficient să ne gîndim la acele persoane care dincolo de multiplele succese în mai multe domenii, totuşi, nu sunt mulţumite de sine. Din păcate putem întîlni astfel de persoane destul de des. În acelaşi timp există persoane care, deşi nu se remarcă prin careva caracteristici sau realizări deosebite, au o stimă de sine globală ridicată.

La nivel cotidian încrederea în sine şi stima de sine sînt considerare ca sinonime, însă psihologii fac distincţie între cele două. În timp ce stima de sine se referă la sentimentele pe care le avem raportate la propriul nostru eu, încrederea în sine face trimitere la credinţele despre eu-l personal. Altfel spus, stima de sine ţine de domeniul afectivităţii, în timp ce încrederea în sine se referă la domeniul cognitiv. Perceperea auto-eficacităţii (self-efficacy; Bandura, 1997) ţine de asemenea de dimensiunea credinţelor despre propria persoană.

1. ISTORICUL PROBLEMEI: APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA STIMEI DE SINE ÎN MEDIUL FAMILIAL, ROLUL PĂRINŢILOR

Apariţia stimei de sine parcurge o cale similară cu cea a conceptului despre sine. Primele auto-evaluări sunt evaluările pe care le învăţăm de la părinţi: “Andrei este bun şi cuminte” - cam aşa răspunde un copil care nu a ajuns încă să se perceapă prin prisma unei individualităţi distincte.

Prima şi cea mai hotăratoare influenţă exercitată asupra formarea stimei de sine globale aparţine părinţilor. Coopersmith (1967) a realizat un studiu celebru punînd în evidenţă modul în care mediul familial şi tehnicile de educare influenţează stima de sine. În urma analizei datelor obţinute de la copii şi părinţi s-a constat că părinţii copiilor cu stimă de sine ridicată de cele mai multe ori au manifestat următoarele atitudini şi comportamente educative:

Au fost afectuoşi, înţelegători şi implicaţi în problemele copilului tratîndu-le cu seriozitate şi manifestînd interes neprefăcut pentru acestea;

Au fost severi în sensul în care au promovat cu fermitate şi consecvenţă anumite reguli, încurajandu-şi copiii să ajungă la un standard înalt de comportament;

Au manifestat preferinţă pentru un model non-coercitiv de disciplină (de exemplu, lipsirea de privilegii şi izolarea) de regulă analizînd cauzele comportamentului necorespunzător şi explicînd copiilor nocivitatea acestuia;

Au fost democratici în sensul în care, de exemplu, timpul de culcare a fost lăsat la oportunitatea copiilor, implicîndu-i activ în stabilirea planurilor familiale.

Deşi studiul realizat de Coopersmith este din multe privinţe criticabil - absenţa fetiţelor şi taţilor din lotul cercetat, aspecte de prelucrare a datelor etc. - alţi cercetători au confirmat că stima de sine ridicată este determinată de astfel de factori ca implicarea părinţilor, acceptarea copilului, incurajarea copilului şi stabilirea unor standarde de comportament clare (Buri et al., 1988; Gecas şi Schwalbe, 1986; Gronick şi Ryan, 1989).

Cercetările recente au demonstrat că aceste caracteristici sunt implicate şi în stabilitatea stimei de sine la copii (Kernis, Brown şi Brody, 1997). De exemplu, copiii cu stima de sine instabilă au indicat frecvent faptul că taţii lor sunt critici, manifestă control psihologic prin apelarea la tehnici de inculpare a vinei, nu remarcă comportamentele pozitive, nu manifestă aprobare sau afectivitate, nu petrec timpul antrenaţi într-o activitate comună. Pe de altă parte taţii copiilor cu stimă de sine stabilă sunt văzuţi de către copii lor ca fiind capabili să ajute copilul să rezolve diferite probleme.