Sursele filosofice ale modelului integrativ strategic de supervizare

Surse filosofice ce stau la baza conceptelor preluate și de alte domenii cum ar fi acelea legate de abordarea psihologiei unde conceptul de fenomenologie apare mai întâi la Hegel, care în 1807, a publicat lucrarea " Fenomenologia spiritului", și unde fenomenologia modernă își are rădăcinile în psihologia descriptivă a lui Franz Brentano și care se bazează în cea mai mare parte pe concepțiile lui Husserl, sunt expuse mai ales în opera sa capitală din 1913, "Idei pentru o fenomenologie pură și pentru o filosofie fenomenologică", sunt exemple ale interdisciplinarității.

Fenomenologia a fost mai departe dezvoltată de Martin Heidegger în Germania și de Maurice Merleau-Ponty și Jean-Paul Sartre în Franța, ceea ce duce imediat, la apariția existențialismului. Sarcina analizei fenomenologice este de a revela structurile, iar fenomenologia în concepția lui Husserl se poate defini ca o metodă "științifică" de gândire transcendentală, prin care să se ajungă la structurile universale ale experienței. Ea propune o înțelegere a lumii lipsită de prejudecățile naturaliste, dominante în epoca respectivă, și că particularitatea conștiinței constă în faptul că este totdeauna conștiința a ceva. Se astfel ajunge la diferența între noetic, ceea ce ține de actele conștiinței (a crede, a voi, a iubi...) și noematic, ceea ce apare în urma actului noetic (ceea ce este crezut, voit, iubit...). Obiectivul analizei fenomenologice este de a revela structurile fundamentale ale experienței respective, și de a descrie experiențele (și fenomenele) în toată complexitatea lor.

Filosofia analitică folosește adesea expresia sui generis, pentru a indica o idee, o entitate sau o realitate care nu poate fi redusă, nu se lasă limitată la un concept inferior sau inclus într-un concept superior, pentru că aere o anumită unicitate, adică cea ce nu se mai poate reduce pe mai departre la o formă mai simplă.

Fenomenologii ilustrează astfel dorința lor de a înțelege fenomenele în expresia lor pură prin fundamentarea relațiilor intenționale. Iar intenționalitatea are un caracter propriu oricărei stări de conștiință de a fi orientată către obiectul atitudinilor psihologice ce poate să nu aibă existență reală. Importanța intenționalității pentru fenomenele de conștiință a fost sesizată de Franz Brentano, iar în prezent, termenul este larg utilizat în fenomenologie, și mai nou chiar în domeniul inteligenței artificiale, dar și în științele cognitive.