Tehnici de Comunicare Folosite în Consilierea Psihologica

“De unde vine acest cuvânt “comunicare”? Care este originea lui ? Se pare că sensul de bază al cuvântului este dat de latinescul comunicare, termen care se referă la « acţiunea de a pune în comunlucruri, indiferent de natura lor ”.Credem că merită să reţii acestă semnificaţie iniţială, căreia, ulterior, contextele culturale şi istorice i-au adăugat i-au adăugat note atât de numerose încât orice teoretician serios al comunicării recunoste că obiectul său de studiu nu poate fi definit fără a stârni obiecţiile altor specialişti.

Sensul de a transmite al comunicării apare târziu, pe la 1700, impunându-se decisiv în timpurile noastre, odată cu inportanţa tot mai mare a mijloacelor de comunicare în societatea contemporană”( Mitrofan Iolanda, Adrian Nuţă, Consilierea psihologică Cine, ce şi cum?, p.82).

În continuare voi prezenta un studiu de caz, punând accentul pe unele dintre tehnicile de comunicare de pe poziţia pacientului sau a consilierului fără a avea pretenţia unor protocoale de sedintă sau intentia de a insista asupra etapelor unui proces de cosiliere:

N.B., bărbat, în vârstă de 32 de ani, necăsătorit soseşte la cabinetul psihologic cu o trimitere (instrument al comunicării organizaţionale externe între Secţia de psihiatrie şi Cabinetul medical sau psihologic ) din partea medicului psihiatru cu diagnosticul de anxietate generaliată şi atacuri de panică. La secţiunea recomnadări pe biletul de externare din spital se specifică: “a fi luat în evidenţă de către un cabinet medical de specialitate”, “continuarea tratamentului medicamentos în ambulatoriu”, “consilere psihologică”, “terapie ocupaţională”;

N.B. soseşte la prima şedinţă de consiliere. Este uşor abătut, cu capul în pământ, cu o stare uşor depresivă exprimată non-verbal, cu o expresie fizionomică de “tocire” afectivă, cu o postură corporală nesigură, plictisită.

Analiza limbajului non-verbal si paraverbal.

Este invitat să ia loc. Privirea sa, un pic tulbure, fixează consilierul şi rămâne aşa pe tot parcursul sedinţei, acest lucru vorbind despre starea de alertă, de tensiune, a pacientului....

“În decursul întregii istorii, oamenii au fost preocupaţi de gesturile ochilor şi de efectul acestora asupra comportamntului uman. Cu toţii folosim fraze ca “L-a străpuns cu privirea”, “Are ochii mari ca de copil”. “Are o privire alunecoasă”, “Are o privire care te îmbie”, “A licărit ceva în privirea lui”, “are o privire ucigătoare”, “Are o prvire care deoache”. Utilizând asemenea expresii, noi ne referim fără voie, la mărirea pupilelor unei persoane sau la modul ei de a privi” (Allan Pease, 2001, p134-135). “În cartea sa intitulată The Tell-Tale Eye (Ochii care trădează), E Hess afirmă că, în întreaga comunicare umană, ochii transmit cele mai fidele şi exacte semnale, deoarece ocupă un loc focal pe trup, iar pupilele funcţionează în mod independent”- fiind coordonate de către sistemul neuro-vegetativ, n.n. (apud Allan Pease, 2001, p.135) .

M. Argyle a constatat că dacă lui A îi place de B, îl(o) priveşte timp îndeplungat. Din acest motiv B consideră că A îl(o) place şi, drept răspuns, şi el(ea) îl(o) va simpatiza pe A. Cu alte cuvinte pentru a construi o relaţie mai bună cu o altă persoană, privirea noastră trebuie să se întâlnescă cu a ei cam 60-70 la sută din timp. Acesta trezeşte şi simpatia celeilate persoane faţă de noi.

Nu este, deci, surprinzător că faţă de oameni nervoşi sau timizi, care ne privesc mai puţin de o treime din timp, nu prea simţim încredere.

...Subiectul ţine mâna pe speteaza fotoliului cu cotul în sus. I se recomandă să rămână în această poziţie să o conştientizeze şi dacă poate să exprime ce simte în acel moment şi care ar fi primul lucru pe care ar dori să-l facă în momentul imediat următor: ”Mă simt foarte încordat şi aş dori să mă ridic acum şi să plec pentru a scăpa de acestă stare de încordare!”....