Tehnici în probațiune - consilierea persoanelor aflate în conflict cu legea

Definiţia şi caracterizarea

probaţiunii ca sancţiune neprivativă de libertate

Din punct de vedere istoric-cronologic „probation” (reabilitare şi supraveghere comunitară Ord.92/2000) reprezintă una din primele forme de sancţiune comunitară, „intermediare”, reglementate ca măsură alternativă la pedeapsa privativă de libertate. Apariţia acesteia a fost determinată, pe de -parte, de necesitatea dezvoltării sistemelor judiciare adaptate delincvenţei juvenile, pe de altă parte, de apariţia unor noi siseme de criminologie care pledează pentru controlul infracţionalităţii din afara sistemului justiţiei penale.

Intr-un studiu recent realizat de Institutul Interregional pentru Cercetarea şi Prevenirea Infracţiunilor, J. Klaus (1998) propune -serie de argumente favorabile serviciului de probaţiune şi a măsurilor comunitare:

-Măsurile comunitare sunt mult mai pertinente pentru -serie de infracţiuni şi infractori,

-Evitând privarea de libertate şi incarcerarea, aceste măsuri oferă -posibilitate mai crescută de reintegrare socială, reabilitare, devenind astfel mult mai umane,

-Măsurile probative sunt mai puţin costisitoare decât cele privative,

-Aceste măsuri reprezintă -cale optimă de evitare a supraaglomerării din penitenciare (descreşte numărul condamnaţilor din inchisori), in acest fiecare individ „certat cu legea” poate primi un tratament educativ-corecţional mult mai aprofundat.

Incercând -definiţie clară a probaţiunii, trebuie să recunoaştem că in literatura de specialitate nu există -descriere exhaustivă pentru această măsură de sacţiune comunitară. Sistemele de probaţiune reflectă particularităţile de timp şi spaţiu, culturale, economice ale politicilor şi practicilor penale dintr-un anumit stat, păstând insă, in acelaşi timp, câteva trăsături fundamentale comune, precum şi identitatea şi orientarea profesională a consilierilor de probaţiune. (R. Harris – Reflections on comparative Probaţion).

Dat fiind multitudinea de particularităţi ale sistemelor de probaţiune, considerăm utilă enunţarea caracterizării emise de către C.G. Cartledge (1995) care consideră acest sistem de sancţiune comunitară ca fiind -metodă de pedepsire cu un pronunţat caracter socio-pedagogic, care constă intr-un echilibru intre supraveghere şi asistenţă. Ea se aplică, fără taxă, unor infractori selectaţi in funcţie de particularităţile de personalitate, tipul de infracţiune comis şi receptivitate, in relaţie cu un sistem al cărui scop este de a oferi infractorului -şansă de a-şi schimba stilul de viaţă, de a se integra in societate fără riscul de a comite noi fapte penale.

In urma acestei caracterizări putem extrage facil fundamentul ideologic al acestui tip de serviciu comunitar, precum şi tendinţele de depenalizare-flexibilizare a sistemului de sancţiuni prezente in majoritatea sistemelor penale. In acest mod, probaţiunea devine un sistem complex şi bine adaptat la varietatea infracţiunilor şi infractorilor.

Chiar dacă se prezintă ca un sistem adaptabil, deschis şi flexibil la diferitele tipuri de infracţiuni, totuşi probaţiunea rămâne un serviciu in arealul sancţiunii penale. Cu toate acestea, ea se indepărtează de sistemul tradiţional centrat pe represiune şi izolare. Acest fapt poate fi remarcat printr--analiză asupra scopurilor acestei metode corective (Jousten & Zvekic 1994):

-reabilitarea şi controlul infracţionalităţii,

-reintegrarea comunitară,

-pedeapsa,

-prevenirea săvârşirii de noi fapte penale.

In literatura de specialitate sunt menţionate mai multe forme de probaţiune, fiecare dintre ele, prin tipicul ei incercând să crească nivelul de securitate comunitară şi să scadă numărul de infractori. Astăzi, probaţiunea sub diferitele forme pe care le adoptă in diverse comunităţi sociale, reprezintă una din cele mai răspândite şi utilizate sancţiuni neprivative de libertate. Referindu-se la frecvenţa crescută de utilizare a acestei metode corective, McIvor (1995) afirma: probaţiunea reprezintă reconciliere intre individ şi grup, -a doua şansă oferită persoanei care a incălcat „contractul” de a rămâne in comunitate.

Consilierea persoanelor aflate in conflict cu legea

Consilierea persoanelor „certate” cu legea presupune -serie de particularităţi cauzate de profilul persoanei consiliate. Dacă in mod curent consilierea poate fi efectuată (cu un succes mai mare sau mai mic) de către diferite persoane, infractorul nu poate fi „ajutat” de cât de către persoane cu -pregătire legislativă, in primul rând, dar şi socio-psihologică corespunzătoare. Profesioniştii, datorită pregătirii şi experienţei lor, au şanse crescute de a avea succes in procesul corectiv al infractorului.

Ţinând seama de cele menţionate mai sus, procedura de consiliere in sistemul probaţiunii poate fi privit in dublu sens: din pespectiva specialistului, cât şi din prisma infractorului.

-Consilierea din perspectiva consilierului presupune, in general, trei faze:

a. construirea unei relaţii,

b. exploatarea profundă a problemei,

c. exploatarea soluţiilor alternative.

d. evaluarea