Terapia cognitiv-comportamentală - Încă o victorie asupra depresiei

Rezumat

Este bine cunoscut faptul că terapia cognitiv-comportamentală este una din cele mai eficiente terapii ce tratează depresia. Dat fiind faptul ca am căpătat cunoștintele de baza din cadrul acestei teorii și am găsit și o persoană ce suferă de depresie, de ce să nu încerc. În cadrul acestui studiu de caz, voi trata modul în care am aplicat terapia cognitiv-comportamentală pe un baiat de 19 ani ce suferă de un început de depresie. Nucleul terapiei a fost schimbarea gândurilor automate negative (de exemplu: “Nu sunt bun de nimic”, “Sunt un nimeni”) în gânduri alternative (de exemplu: “Uneori, mai am parte și de eșecuri”, “Puțini mă cunosc”). Singurul obstacol major întâlnit am fost chiar eu când, într-un moment de slăbiciune al pacientului, am fost influențat de propriile gânduri și credințe și era să fac o greșeală certându-l pe pacient.

Cuvinte cheie: depresie; terapie cognitiv-comportamentală; adolescență

Introducere

Depresia a ajuns să fie una din cele mai frecvente afecțiuni în momentul de față, afectând atât femeile cât și bărbații. Studiile au arătat că între 1.5% și 4.7% din rândul adolescenților suferă de cel puțin un episod depresiv major, iar între 33% și 48% declară singuri că sufera de depresie (Sadler, 1991, cit în Puller et al., 2000). Adolescenții tind să își recunoască depresia în general prietenilor foarte apropiați sau atunci când sunt puși în fața unor auto-evaluări, evitând să facă același lucru în fața părinților (Puller et al., 2000).

De asemenea, studiile arată că există o necesitate mai mare de tratare a depresiei dacă aceasta apare în adolescență deoarece apariția ei în această perioadă duce la o probabilitate mai mare de recidivă decât dacă aceasta apare în viața adultă (Harrington et al., 1990).

Depresia sau Tulburarea depresivă majoră, se caracterizează, conform DSM IV, prin cel puțin un episod depresiv major la care se adaugă alte patru simptome specifice depresiei. Primul episod necesită o anumită situație, împrejurare care să îl declanșeze, dar odată cu trecerea timpului episoadele depresive majore pot apărea fără a mai fi nevoie de o declanșare externă, totul întâmplându-se doar în interiorul individului. Aceste episoade tind să se repete, iar durata dintre ele va fi din ce în ce mai mică. Există o corelație mare între tulburarea depresivă majoră și morbilitatea ridicată. În jur de 15% dintre persoanele care suferă de tulburarea depresivă majoră sfârșesc prin a-și pune singuri capăt zilelor (DSM IV).

Vârsta medie la care poate apărea tulburarea depresivă majoră este de 20 de ani, datele epidemiologice arătând că etatea de debut este în descreștere la cei născuți mai recent (DSM IV). Această perioadă pare a avea cea mai mare rată de apariție a depresiei majore. Cercetările au arătat că persoanele care trec printr-o depresie majoră în cadrul acestei perioade tind să fie mai marcate de această decât adulții ce sunt afectați de o depresie majoră (Reinherz et al., 2003).

Beck (1967) susținea că depresia este în mod direct legată de sentimentul de singurătate, tristețe și apatie, acesta nefiind singurul care susținea asta. Alți autori precum Anderson & Harvey, (1988); Ouellet & Joshi, (1986); Rich & Bonner, (1987); Wilbert & Rupert, (1986) au demonstrat că depresia corelează cu singurătatea, de aici apărând și ipoteza că singurătatea ar afecta depresia într-un model cauzal (Brage, & Meredith, 1994, pp. 456). Conform celor doi autori, atât sentimentul de singurătate cât și stima de sine a avut un efect direct asupra depresiei în cadrul adolescenților, atâta timp cât cele două sunt luate împreună. Stima de sine are un efect indirect asupra depresiei la adolescenți, fiind mediată de sentimentul de singurătate (Brage, & Meredith, 1994).

Vârsta are și ea un rol important în apariția depresiei. Odată cu trecerea timpului, pe măsură ce adolescenții trec prin diverse situații de viață, experimentează diverse sentimente și au diferite așteptări sociale, aceștia vor fi afectați mai tare de eșecuri, deci depresia va fi mai puternic resimțită de către aceștia (Kashani et al., 1989).

Odată cu apariția depresiei, procesul evolutiv prin care trec adolescenții este întrerupt.

În ultima vreme, au apărut din ce în ce mai multe cazuri de suicid ale adolescenților, principalele cauze fiind neînțelegerile în familie și idile amoroase eșuate. Se pare că aceste cauze, luate izolat, nu duc singure la suicid. În cel mai rău caz, acestea duc la declanșarea unui episod depresiv major. Problema apare atunci când problemele se cumulează, iar aflați atunci în perioada de formare a personalității simt că nu pot face dată atâtor greutăți și după ce stau triști, singuri și deprimați, decid că viața nu mai are rost. Odată declanșate, gândurile negative se mențin și sunt alimentate de experiența eșecurilor anterioare care generează idei disfuncționale ce sunt activate de alte incidente, astfel apărând un cerc vicios (Beck et al., 1979). Una din terapiile ce își propune să trateze pacienții cu tulburări depresive majore este terapia cognitivă. Aceasta nu face altceva decât să rupă acel cerc vicios, punând pacientul să pună sub semnul întrebării gândurile negative care apar, testând, mai apoi, și ideile disfuncționale care le determină (Dafinoiu, & Vargha, 2005).

Nu numai tinerii sunt afectați de depresie. Aceasta apare și în cazul bătrânilor, cauza cea mai frecventă fiind singurătatea. Opinia publică, societatea, consideră că este normal că bătrânii să fie deprimați deoarece sunt singuri și sunt la capăt de drum, iar asta face că atenția în cazul depresiei să fie orientată spre adolescenți deoarece nu ar fi normal că aceștia să fie deprimați atâta timp cât sunt tineri și au toată viața înainte. Deși, paradoxal vorbind, faptul că tinerii sunt mai deprimați (cantitativ) decât persoanele în vârstă face că normalitatea, cel puțin cea definită din punct de vedere statistic, să fie aceea că adolescenții “trebuie” să fie mai deprimați decât bătrânii.