Timiditatea

Diferenţieri conceptuale

Termenul de timiditate a apărut pentru prima dată în literatura anglo-saxonă, unde a fost definit ca “faptul de a se speria uşor”. Alti autori susţin că a fi timid înseamnă a fi greu abordabil prin rezervă, neîncredere animate de un anumit sentiment de prudenţă. Timidul are oroare să se întâlnească cu anumite persoane.

1. Timiditatea nu este corect identificată cu simpla frică sau teamă. Timidul nu este un banal fricos care se teme de întuneric, obiecte ascuţite, persoane autoritare, situaţii dificile. Timidul este un fricos “nobil” care se teme de oameni, a cărui frică este spontană sau “sistematizata” şi ieşită din comun (L. Dougas).

2. Timiditatea nu se identifică cu anxietatea: timidul nu se teme de orice sau de tot, ci numai de oameni, în timp ce anxietatea este o nelinişte nedeterminată, fără obiect. Apropieri mari între timiditate şi anxietate se pot produce în cazul unor boli psihice.

3. Timiditatea este deseori confundată cu intimidarea. Intimidarea este o stare pasageră şi normală în situaţii neprevăzute, noi, neaşteptate. Ea poate să conducă sau nu la timiditate. Timiditatea nu este o simplă acumulare a situaţiilor intimidante din trecut, ci o prelucrare a acestora de către spiritual analitic al timidului.

4. Timiditatea nu se identifică cu deficienţa psihică, deşi timizii apar deseori defavorizaţi pe plan intelectual, întâmpină dificultăţi de comunicare cu ceilalţi oameni, lipsindu-le un fenomen de simpatizare “spontană” cu semenii, numit “ magnetism social”.

5. Timidul este un emotiv constituţional, nu se poate pune semnul egal între timiditate şi emotivitate (E. Dumtru).

Emotivitatea este elementul structural, de fond, al timidităţii care numai în interacţiune cu alţi factori endogeni (ex: introversia) sau exogeni (ex: influnţe ale mediului socio-cultural), determină timiditatea. Orice timid este emotiv, dar nu orice emotiv este timid. Emotivii extrovertiţi se manifestă deseori în mod asemănător cu timizii, dar nu se blochează. Ei reuşesc tocmai datorită capacităţii energetice ieşite din comun, să depăşească blocajul verbal sau de acţiune şi să iasă din situaţie. Emoţia este sentimentul cel mai frecvent analizat în raport cu timiditatea. Conţinutul negativ al emoţiei este teama.

Definiţii ale timidităţii

1. Timiditatea este o stare complexă, un amestec de ruşine şi teamă, având dublul caracter de a se produce întotdeauna şi exclusiv în prezenţa oamenilor şi de a fi ea însăşi nejustificată şi fără obiect, altfel spus, de a fi o falsă ruşine şi o falsă teamă. (L. Dugas)

2. Timiditatea este o trăsătură negativă de caracter, dobândită printr-o educaţie greşită, pe un anumit fond înnăscut şi manifestată prin reacţii neadecvate.

3. Timiditatea este o trăsătură de caracter permanentă, manifestată prin crize de intimidare mai mult sau mai puţin accentuate şi rezultă din amintirea intimidărilor şi a eşecurilor anterioare. (Ginette Judet)

4. Timiditatea este o maladie a voinţei persoanelor timide, timidul fiind un bolnav al conduitei sociale.

Formele şi gradele timidităţii

L. Dugas (1903) clasifică timiditatea în funcţie de procesele psihice afectate:

Timiditatea volitivă sau stângăcia cu cele două subforme:

a) inerţia motorie – incapacitatea de a acţiona sau de a regla actele motorii;

b) agitaţia motorie – execuţia unor acte inutile atât cantitativ (prea multe), cât şi calitativ (neadecvate).

Gesturile timidului sunt nemăsurate, groteşti, vocea prea puternică sau prea joasă, debitul este prea lent sau prea repede, se bâlbâie, nu găseşte cuvintele potrivite. Stângăcia înseamnă întotdeauna o voinţă slabă, timidul nefiind niciodată stăpân pe actele sale (M. Ghivrică, pag 56).

Timiditatea intelectuală - aceasta se prezintă sub două forme:

a) – timiditatea totală sau paralizia inteligenţei constă în incapacitatea atenţiei de a se fixa, de unde derivă şi incapacitatea inteligenţei de a realiza un înţeles. Această paralizie a inteligenţei este momentană, inteligenţa revine la nivelul ei după îndepărtarea stimulului stresant.

J.J. Rousseau descria timiditatea intelectuală ca imposibilitatea individului de a se adapta ideilor altora într-o conversaţie, de a adapta aceste idei la propriile gesturi şi sentimente.

Timiditatea deformează răspunsurile inteligente, spontane, dar favorizează actele reflectate;

b) – timiditatea parţială este dispersia atenţiei manifestată prin dezordinea şi incoerenţa ideilor. Adeseori, ideile “se grăbesc” tumultoase, dar nu se impun voinţei, nu se pun de acord între ele cu sentimentele sau cu actele adecvate.

Timiditatea afectivă denumită de L. Dugas “stupoare” are două aspecte: fie o pierdere completă a sentimentelor “un gol afectiv”, fie un haos de sentimente contrare. Aşa cum există spirite lente şi greoaie care nu ştiu să-şi fixeze sau ordoneze gândurile, aşa sunt persoane care nu ştiu când să-şi deschidă sufletul, cum să-şi adapteze sentimentele, să le armonizeze cu cele ale altor persoane, să le facă viabile (L. Dougas, pag 35).

Există şi o semistupoare produsă de fluctuaţia sentimentelor; timdul are sentimente contrare, între care poate alege.

Timiditatea brută sau spontană este forma cea mai comună de timiditate şi se numeşte “trac”.

Tracul este o emoţie violentă pe care voinţa cea mai puternică nu o poate domina, pe care raţiunea nu o poate stăpâni. Timiditatea brută sau spontană este determinată numai de cauze fizice sau fiziologice, nu şi psihologice. Tracul este definit ca fiind teama de mulţime pentru că el se instalează numai în prezenţa oamenilor.

Hotărâtoare în declanşarea tracului sunt judecăţile pe care le face timidul asupra publicului. El are intuiţia rapidă a rupturii afective, care există între el şi mulţime, iar teama lipsei de simpatie se declanşează spontan. În timiditatea brută acţionează şi factorul psihic, mai mult, el are un rol determinant (E. Dumitru, pag 40).