Tipuri de relații profesor - elev

Alături de familie, şcoala, acest principal izvor de cultură şi factor de civilizaţie, în care se desăvârşeşte formarea omului în vederea participării lui la viaţa social-productivă, influenţează, la rândul ei, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de învăţământ, personalitatea elevului.

De cele mai multe ori, prin pregătire, măiestrie pedagogică şi entuziasm, profesorul realizează un contact pozitiv cu elevii, acesta favorizând procesul instructiv-educativ. Dragostea pentru copii, capacitatea de empatie, delicateţea sufletească, spiritul de echitate, tactul pedagogic, puterea de stăpânire de sine, competenţa şi pasiunea pentru disciplina pe care o predă şi în genere pentru cunoaştere, alegerea de activităţi atractive la lecţie şi talentul de a trezi interesul elevilor pentru proiecte de cercetare (eventual şi prin exemplul personal), uşurinţa de a se adapta la neprevăzut şi necapitularea în faţa greutăţilor, exigenţa şi constanţa în cerinţele formulate, ca şi priceperea de a se realiza o corectă evaluare a performanţelor elevilor sunt tot atâtea calităţi care asigură eficienţa muncii la catedră, producându-i educatorului satisfacţie, trăire stimulatoare pentru noi şi noi eforturi în scopul perfecţionării stilului de muncă. Evident, totul pe fondul unei bune sănătăţi fizice şi psihice, căci este un lucru demonstrat: nu multe profesii sun atât de solicitate sub ambele aspecte ca cea de educator.

Relaţia profesor – elev reprezintă modalitatea principală de mediere didactică, de ipostaziere a acesteia într-o variantă umană, subiectivă. Dincolo de conţinuturile concrete care se transmit, în activitatea didactică va fi important foarte mult tipul de interacţiune care se va statornici între clasa de elevi şi profesor, precum şi atitudinea acestuia în a se relaţiona ca grup şi la fiecare elev în parte.

Relaţia profesorului cu elevii reprezintă o construcţie reciprocă, dinamică, ce se repliază permanent în funcţie de circumstanţe şi scopuri educative. Ea este rezultatul unei “opere” comune ce se definitivează în timp, prin implicarea ambelor părţi.

Relaţia cu elevii nu trebuie să se reducă doar la aspect formal, administrativ, fiind reglementată de coduri deontologice sau normative instituţionale; aceasta se va adecva şi personaliza neîncetat, se va dimensiona şi relativiza la specificul grupului şcolar sau la menbrii acestuia.

Desigur, în realitate, raportul invocat este oarecum dezechilibrat, asimetric din raţiuni obiective (diferenţa de varstă, de cumul experienţial, de statut social, de capital cultural etc.). Diferenţe există în mod evident, dar ele nu trebuie să devină motiv de depreciere a elevilor, de infatuare, de impunere a propriei persoane, de exercitare a autoritarismului. Este indicat ca aceste valenţe ale profesorului să fie supravegheate, camuflate, autocenzurate. Autoritatea, care este o dimensiune pozitivă în educaţie, nu se impune, ci se caştigă, este atribuită de către partenerii actului formativ. Autoritatea liber atribuită potenţează, de bună seamă, calitatea actului educativ.

Rezultatul unui raport pozitiv profesor-elevi înseamnă, pe de o parte, oamenii formaţi pentru o integrare eficientă în circuitul vieţii social-productive, iar pe de alta, educatori care-şi onorează misiunea socială asumată, profesori stimaţi de foştii lor elevi, de colegi, de societate.

În caz contrar când relaţia profesor-elevi este una negativă, ca urmare a unor insuficienţe şi neîndepliniri ale muncii didactice sau a unei concepţii eronate sub aspect moral în legătură cu rolul educatorului în procesul de învăţământ, se ivesc din nou carenţe în viaţa şcolară a copiilor şi cu deosebire a unora dintre ei, deoarece nu toţi reacţionează la fel de sensibil la situaţiile stresante, comportamentul rezultat fiind determinat de ecuaţia psihologică personală şi de condiţiile particulare din viaţa în afara şcolii.

Tipuri de relaţii profesor-elev

Instituţia scolară este un univers de relaţii, iniţiative şi activităţi diferite:

- formale – informale;

- directe – indirecte;

- democratice – nedemocratice;

- activităţi care gravitează în jurul drepturilor copilului sau centrate pe drepturile educatorilor;

- în clasă, în afara clasei, în afara şcolii;

- profesionale şi extraprofesionale;

- individuale – colective;

- individualizate – frontale;

- confidenţiale – neconfidenţiale;

- cu viirorii elevi, cu foştii elevi.

Aceste tipuri de relaţii sunt resursele pedagogice, abilitatea şi măiestria profesională în sensul atingerii obiectivelor stabilite. promovarea fiecărui tip de relaţii presupune o metodică specifică, tact pedagogic, o serie de calităţi dezirabile pentru un profesor care împreună vor da măsura vocaţiei sale, erosului pedagogic.

Prezintă importanţă distincţia dintre formal şi informal în relaţiile dintre cei doi poli ai educaţiei, în cadrul corpului didactic, într-o instituţie de învăţămant şi cadrul sociogrupului de elevi (clasă, grupă, formaţie etc.) sau în colectivitatea unei instituţii de învăţămant.

Relaţiile formale sau instituţionalizate dintre profesori, dintre elevi, dintre profesori şi elevi sunt cele reglate şi desfăşurate în acord cu Legea învăţămantului, cu Statutul de educator, cu Regulamentul şcolar, cu Normele de ordine interioară ale unităţii, cu normele ce ţin de deontologia profesională. Astfel de relaţii, în esenţă, sunt de comunicare semantică, prin ele fiind realizate conţinuturile şi obiectivele învăţămantului în conformitate cu planul de ordine de învăţămant, cu programele şcolare, cu alte cerinţe întemeiate formal. Ele sunt orientate de criterii de raţionalitate şi eficienţă.

În stransă legătură cu relaţiile şi acţiunile formale, în orice unitate de învăţămant, în orice sociogrup şcolar apar şi relaţii spontane, informale sau neinstituţionalizate care întreţin un climat psihosocial al colectivităţii şcolare mai mult sau mai puţin favorizant, uneori chiar ostil demersurilor educative oficiale. Aceste acţiuni spontane, relaţii interpersonale între elevi, între profesori şi elevi sau profesori – profesori au o mare încărcătură afectivă, presupun comunicare afectivă, extrasemantică, pot fi relaxante, plăcute sau, dimpotrivă, inhibante, obositoare, nestimulative.

Aceste două tipuri de raporturi sunt faţete ale aceluiaşi proces: conlucrarea, dialogul celor doi poli ai educaţiei pot fi bine armonizate şi atunci se susţin, se stimulează reciproc sau pot fi paralele, fapt care face artificială relaţia educaţională sau pot fi raporturi de contrarietate: scopurile şi preocupările cotidiene ale sociogrupului de elevi sunt esenţialmente altele decat cele venite pe canalul educaţional care sunt evaluate de elevi ca artificiale, abstracte, inutile şi o povară în calea manifestării lor libere. Fenomenul acesta poate să apară frecvent în cazul stabilirii unui plan de învăţămant şi unei programe şcolare cu sarcini şi conţinuturi mult peste capacităţile reale ale elevilor. Atunci procesul de învăţămant se transformă într-un act formal, într-o povară obositoare, neformativă pentru elevi, devine contraproductiv.