Tipurile de inteligență

În vocabularul nostru sunt prezente o multitudine de cuvinte prin care descriem capacitățile superioare ale unei persoane(isteț, perspicace, creativ, talentat, descurcăreț) ,acestea pot fi definite prin performanțe academice înalte ,capacitate de a înțelegere ușor, cat și prin capacitatea generala a unui individ de a acumula si utiliza informațiile și experiența anterioara pentru a se adapta eficient la contexte și cerințe variate sau noi ale mediului extern. În ansamblu acestea depind de înzestrarea cu un IQ ridicat, anume peste medie (90-110) sau aflat în partea terminală a valorii medii .Cuvântu care exprima toate cele prezentate mai sus într-o manieră cunoscută de toți este ,,inteligența,, . A nu se confunda inteligența cu inteligența emoțională, care reprezintă „capacitatea de a conștientiza și înțelege propriile emoții si emoțiile celor din jur și de a le gestiona si folosi cu rezultate pozitive”. Inteligența se măsoară prin coeficientul de inteligență (IQ), iar inteligența emoțională și competențele ce sunt componente ale acesteia (cum este empatia ) sunt măsurate de coeficienți emoționali (EQ).

Pornind de la principile pedagogiei ,în ceea ce privește învățământul, fiecare cadrul didactic trebuie să găsească răspunsul cât mai exact la întrebarea„Pentru ce și pentru cine predau?”.Astfel pedagogia individualizată pornește de la ideea că fiecare copil în parte, cu nevoile și așteptările lui educaționale, ar putea fi asimilat cu o problemă, a cărei soluție nu poate fi căutată și găsită decât la el. Pentru a ajunge la soluția corectă, este necesar să se cunoască cât mai exact interesele, nevoile și așteptările copiilor, precum și profilul lor de inteligență, stilul de învățare sau combinația de stiluri de învățare, pe care le dezvoltă predominant. Așadar,în învățământ, printre alți factori, inteligența cadrului didactic cât și a elevilor determină alegerea modului eficient de predare cât și timpul de învățare teoretică-practică.

Howard Gardner profesor de științe ale cogniției și educației al Universității Harvard, în cartea sa „Cadrele minții” (1983), sustine ideea că, „cultura noastră definește o inteligență deosebit de largă", explică astfel faptul că există cel puțin opt inteligențe de bază, pe care le dețin toți oamenii normali dezvoltați, însă datorită variației genetice nu există două persoane care să aibă aceeași combinație a inteligențelor. În concepția lui Gardner, capacitatea cognitivă a omului este descrisă printr-un ansamblu de abilități, talente, deprinderi mentale, pe care le numește „inteligențe” și le grupează în opt categorii.. În concluzie ,psihologia consideră inteligența ca fiind nu o singură entitate, ci un sistem de inteligențe independente, testate în prealabil, în funcție de câteva criterii riguroase (inteligența interpresonală ,lingvistică, logico-matematică, vizual-spațială, muzicală, corporal-kinestezică, intrapersonală, naturalistă și existențială).

În al doilea rând primele cercetări aveau o perspectivă îngustă privind inteligența drept abilitate de a rezolva probleme teoretice,însă în prezent a crescut consensul în rândul cercetărilor care evidențiază afirmarea inteligenței în alte planuri ale vieții decât cel academic (Sternberg,Detterman,1986).Acest interes crescut în inteligențele specifice lumii contemporane include inteligențele care se referă la un domeniu specific așa cum este cazul inteligenței sociale ,emoționale și practice.

Astfel, literatura de specialitate mai vorbește și despre o inteligență culturală (CQ). Persoanele cu inteligență culturală nu sunt experți în diverse culturi, ci se folosesc de sensibilitate, observație empatie și inteligență pentru a-i „citi” pe oameni și a înțelege situațiile, în complexitatea lor, astffel inteligența culturală este definită ca fiind abilitatea unei persoane de a aborda în mod eficient alte persoane din medii culturale diferite . Aceasta include patru fațete: strategia, cunoașterea, motivația și comportamentul .