Tulburări ale comportamentului alimentar - bulimia și anorexia

1. Problematica ştiinţifică abordată

Lucrarea de faţa vizează tulburările alimentare (bulimia şi anorexia), axându-se mai ales pe sublinierea cauzelor, modului de manifestare şi efectelor pe care acestea le produc atât la nivel individual cât şi la nivel social.

Scopul acestei lucrări este de a identifica cauzele ,impactul şi efectele tulburărilor alimentare precum şi tratamentele recomandate în caz de anorexie şi bulimie.Se urmăreşte, deasemenea determinarea contextuală a apariţiei bulimiei şi anorexiei, evidenţierea sensibilităţii şi punctelor critice ale acestor fenomene şi tendinţele lor de evoluţie.

Într-o cultură în care « a fi slab » este echivalent cu a fi atractiv, a fi fericit, a avea succes, aproape fiecare a fost confruntat cu efectul pe care îl poate avea greutatea şi forma corpului asupra imginii de sine. Tulburările alimentare nu înseamna doar dieta şi vanitate, ci sunt tulburări psihologice complexe în care paternul de comportamente alimentare pe care individul le dezvolta si le mentine interacţionează cu alte aspecte ale vieţii sale.

Tulburările alimentare includ o serie de condiţii care implica obsesia pentru mâncare şi greutate, sănătatea fizică şi mentală periclitate, relaţiile sociale şi activităţile zilnice fiind, astfel puternic afectate.

2. Preliminări teoretice şi metodologice

2.1. Istoricul, importanţa şi oportunitatea

Istoricul acestei teme este secular. La începutul secolului XIX, anorexia era considerată o forma de isterie, iar terapia folosită era “parentectomia” : pacienţii erau separaţi de familiile lor.

Termenul de “anorexie mentală” a fost folosit pentru prima dată în 1868, de către doctorul englez William Gull.

În secolul XX, anorexia mentală a fost recunoscută ca tulburare alimentară, a atras din ce în ce mai mult atenţia cercetătorilor, şi a devenit cunoscută de către oamenii obişnuiţi, prin moartea unor celebrităţi care au suferit şi chiar au murit din cauza complicaţiilor apărute în urma anorexiei. ex:Karen Anne Carpenter, solista trupei The Carpenters, a murit în 1983, la 32 de ani de anorexie

Incidenţa în rândul tinerelor a crescut foarte mult datorită modelelor oferite de societate: celebrităţi, modele, etc.

În prezent s-a conturat o definiţie mai completă a anorexiei : anorexia nervoasă este o tulburare alimentară caracterizată printr-o greutate a corpului scăzută şi tulburări de schemă corporală. Indivizii anorexici îşi controlează greutatea corpului prin înfometare voluntară, purgaţie, degurgitare, exerciţii fizice excesive, sau alte metode de control a greutăţii, cum sunt dieta cu medicamente sau diuretice.

Anorexia nervoasă este o tulburare complexă care are implicaţii la nivel psihologic, neurobiologic, fiziologic şi social.

Înfometarea autoimpusă determina o pierdere a cel puţin 15% din greutatea normală a persoanei. Unii anorexici au în realitate mai puţin de 50 % din greutatea normală. În ciuda pierderii extreme în greutate şi a problemelor de sănătate asociate, anorexicul tipic neagă existenta unei probleme şi refuză să se îngraşe. În realitate, anorexicii consideră că sunt prea graşi. Pentru ca o femeie să fie diagnosticată ca anorexică, pe lângă pierderea in greutate trebuie să înregistreze şi o oprire a menstruaţiei.

Slăbirea determină o serie de efecte secundare periculoase ce includ: susceptibilitatea ridicată la infecţii, dereglarea sistemului cardiovascular(bradicardie), nivel crescut de cortizol, osteoporoză, dilatarea ventriculilor, etc. Aceste efecte secundare pot duce la moarte.

Anorexia are o probabilitate de apariţie de 20 de ori mai ridicată la femei faţa de bărbaţi, majoritatea anorexicilor fiind fete cu vârste între 14 şi 30 de ani. De obicei anorexici se concentreză în întregime pe alimentaţie, calculând cu grijă numărul de calorii din alimentele pe care le consumă. Uneori aceste griji ajung la gradul de obsesie, ca în comentariul făcut de o pacientă terapeutului : « Sigur că am luat micul dejun, mi-am mâncat granula de Cheerio » sau « Nu ling timbrul pe spate-nu se ştie niciodata câte calorii are lipiciul »(Bruch, 1973). Obsesia faţa de alimentaţie şi riscul îngrăşării îi determină pe unii anorexici să practice sportul compulsiv, uneori făcând exerciţii fizice intense mai multe ore pe zi(Logue,1991). Studiile pe animale sugerează că înfometarea determină creşterea activităţii fizice. Când şobolanii au fost deprivaţi de hrană, ei au petrecut foarte mult timp alergând pe o roata de alergare care le era pusă la dispoziţie în cuscă, ceea ce a determinat o scădere a greutaţii mai rapidă(Routtenberg,1968). Unii cercetători cred că exerciţiul fizic stimulează descompunerea lipidelor în acizi graşi şi glicerol, reducând senzaţia de foame.

Criteriile de diagnostic cele mai des utilizate sunt cele din DSM IV-TR sau ICD-10.

Diagnosticarea se bazează pe comportamentele, credinţele, experienţele şi caracteristicile fizice ale pacientului.

Conform criteriilor de diagnostic din DSM-IV-TR, pentru a fi diagnosticată cu anorexie nervoasă trebuie să prezinte următoarele simptome :

- Refuzul de a-şi menţine greutatea corpului la greutatea normală pentru vârsta şi înălţimea pacientului.

- Frica intensă de a nu creşte în greutate şi a deveni obez

- Disturbare a evaluării greutăţii şi formei propriului corp, negarea unei pierderi dramatice în greutate.

- Amenoree(absenţa ciclului menstrual pentru cel puţin trei luni consecutive)

În ICD-10 criteriile sunt similare.dar în plus sunt menţionate :

i)metode prin care indivizii anorexici induc pierderea în greutate sau menţin greutatea corpului redusă(evită alimentele grase, voma auto-indusă, purgaţie auto-indusă, exerciţii fizice excesive, folosireă excesivă de pastile care reduc pofta de mâncare sau diuretice);

ii)la nivel fiziologic au loc tulburări endocrine, fiind implicate axa hipotalamo-pituitara-gonadală, manifestăndu-se la femei prin amenoree, iar la barbaţi prin impotenţă şi scăderea apetitului sexual, creşterea nivelului de cortizol, schimbări ale metabolismului periferic a hormonilor tiroidieni, tulburări al secretării de insulină ;

iii)dacă anorexia mentală apare înainte de pubertate, dezvoltarea este întârziata sau chiar oprită.

Bulimia nervoasă nu este o tulburare nouă. În ultimii 60 de ani, în literatura de specialitate s-a precizat că au existat cazuri de bulimie încă din cele mai vechi timpuri.

În sec.II şi IV i.Chr.,Aulus Gellius şi Sextus Pompeius Festus au descris comportamente bulimice.

Romanii iîşi provocau vărsături(gîdilăndu-şi gâtul cu o pană) în timpul ospeţelor, pentru a putea mânca din toate felurile de mâncare(spre deosebire de bulimicii contemporani, care au un meniu destul de restrâns şi repetitiv, consumând în general numai carbohidraţi)-(Fischer, 1976).

În secolul XIII d.Chr, bulimia apare în traducerea englezească a enciclopediei lui Glamulle.

În 1743, James defineşte bulimia ca fiind o tulburare ce se manifestă prin preocupare intensă pentru mâncare, ingerarea excesivă de alimente într-o perioadă scurtă de timp, urmată apoi de voma autoindusă(Sein & Laakso, 1988).

În 1785, Motherby a descris trei tipuri de bulimie :

1.bulimia ca o senzaţie de foame intensă şi continuă

2.bulimia asociată cu leşinul

3.bulimia asociată cu vomatul(Stunkard,1990).

În 1797, bulimia a apărut în Enciclopedia Britanică(Stunkard, 1990).

Înainte de 1900, simptomele acestei tulburări erau asociate cu anorexia, şi nu era considerată o formă de control a greutăţii şi a formei corpului. În acestă perioadă, bulimia cunoaşte mai multe denumiri

-cyneroxia = perioada de supraalimentaţie urmată de vomat(Blanchez, 1869)

-hyperorexia = îngurgitarea constantă a unei cantităţi mici de mâncare pentru a elimina starea de leşin(Stiller, 1884)

-polyphagia = îngurgitarea constantă a unei cantităţi enorme de hrană(Soltmann, 1894).

După 1900, bulimia a fost asociată cu preocuparea pentru greutatea corporală şi forma corpului.