Tulburări ale Limbajului Oral și ale Limbajului Scris

Handicapurile de limbaj pot apărea atât pe fondul intelectului normal, cât şi la deficienţii mintal sau senzorial când, de obicei, sunt mai profunde şi mai frecvente. În cazul unor asemenea asocieri, handicapul de limbaj este o formă secundară a unui sindrom complex, dar prin existenţa lui accentuează dificultăţile de recuperare şi adaptare. De aici necesitatea de a cunoaşte principalele categorii ale handicapurilor de limbaj ce se întâlnesc la vârsta preşcolară şi şcolară.

Obligaţia umanitară a socităţii nu este să-i scoată afară din şcoală pe cei care învaţă mai greu, ci să găsească mijloacele potrivite pentru a-i ajuta pe toţi copiii să-şi însuşească cunoştinţele corespunzătoare.

Activitatea de prevenire şi corectare a tulburărilor de vorbire, de pronunţie, trebuie să se aplice de timpuriu, începând de la vârsta preşcolară. Prin activitatea corectivă se înlătură una din cauzele frecvente ale insuccesului şi inadaptării şcolare, cât şi a tulburărilor de personalitate.

Criteriile de evaluare a limbajului prezintă diferenţe semnificative şi în funcţie de exigenţele mediului social în care se vorbeşte. Ceea ceîntr-un mediu social este considerat normal, într-altul poate fi apreciat ca defect de vorbire. Limbajul şi tulburările sale sunt nu numai procese biologice ci şi manifestări sociale. Aspectul social se manifestă mai predominant în limbaj, iar tulburările sale sunt condiţionate în numeroase cazuri de factori de mediu social (neglijenţe şi greşeli educative).

Limbajul şi tulburările sale se apreciază în funcţie de capacitatea individului de a înţelege şi de a fi înţeles pe bază de comunicare verbală.

Prin ,,tulburări de limbaj”, la copiii preşcolari, înţelegem toate abaterile de la limbajul normal, standardizat, de la manifestările tipizate, unanim acceptate în limba uzuală, atât sub aspectul reproducerii, cât şi al perceperii, începând de la dereglarea diferitelor componente ale cuvântului şi până la imposibilitatea totală de comunicare orală.

Noţiunea de ,,defect” este mai delimitată şi se referă la efectul acustic al vorbirii, pe când termenul de ,,tulburare” este mai cuprinzător, indicând pe lângă efectul acustic şi condiţiile care l-au produs.

I). Tulburările de articulaţie sau de pronunţie

Frecvenţa cea mai mare a tulburărilor de acest fel o întâlnim în special la copiii preşcolari şi şcolari mici. Prin existenţa tulburărilor respective se creează dificultăţi în emiterea cuvintelor, propoziţiilor şi în înţelegerea lor. Adeseori, ele se transpun şi în limbajul scris-citit, ceea ce îngreunează formarea deprinderilor grafo-lexice. Dintre aceste tulburări, semnificative sunt dislaliile, rinolaliile şi disartriile.

1).Dislalia- este o tulburare de articulaţie-pronunţie ce se manifestă prin deformarea, omiterea, substituirea, înlocuirea şi inversarea sunetelor. Când deficienţele de articulaţie se delimitează numai la nivelul unor sunete izolate şi se manifestă printr-o stare uşoară, această formă se numeşte dislalie simplă sau monomorfă. Atunci când tulburările respective se întind asupra majorităţii sunetelor şi a unor grupe de silabe, ea poartă denumirea de dislalie polimorfă, iar prin afectarea tuturor sunetelor şi a majorităţii cuvintelor se ajunge la dislalie generală sau totală. Dacă sunetul omis se înlocuieşte cu altul, se foloseşte termenul de paralelie (para-în loc de…).

În dislalie, sunetele nu sunt la fel de afectate. Sunetele ce sunt mai frecvent afectate sunt cele care apar mai târziu în vorbirea copiilor : vibranta ,,r”, africatele: ,,c, g, t”, siflantele: ,,s, z” şi şuierătoarele ,,ş, j”, iar vocalele şi în primul rând ,,a, e, u”, consoanele ,,b, d, t, m, n” care apar de timpuriu în vorbire sunt mai rar tulburate.

Dislalia este provocată de o serie de factori printre care: imitare unor persoane cu o pronunţie deficitară, existenţa mediului educativ nefavorabil, care nu facilitează stimularea vorbirii, încurajarea copilului preşcolar de către adult în pronunţarea peltică (pentru amuzament), ceea ce duce la stabilizarea deprinderii greşite, implantarea defectuoasă a dinţilor, diferitele anomalii ale aparatului bucal, cum sunt: despicăturile de buză şi văl, despicăturile maxilo-vălo-palatine (cunoscute şi sub numele de buză de iepure şi gură de lup), deficienţe cerebrale, insuficienţa dezvoltării psihice, deficienţe ale auzului, nedezvoltarea auzului fonematic ş.a. În formele grave de dislalie, unii autori sunt de părere că ereditatea poate constitui un factor important pentru explicarea handicapului.

Dintre cele mai frecvente dislalii, grupa sigmatismelor şi parasigmatismelor ocupă un loc central. Acestea apar atunci când au loc deformări, substituiri, omisiuni ale sunetelor siflante şi şuierătoare ,,s, ş, j, z, ce, ci, ge, gi”. La copiii preşcolari, cel mai des sunt întâlnite omisiunile şi deformările.