Uzul și Abuzul de Alcool - Alcoolismul Cronic - Abordare Psihomedicala

“Alcoolicii sunt băutori excesivi, a căror dependenţă de alcool este considerată fie o tulburare mintală decelabilă, fie manifestări ce afectează sănătatea lor fizică şi mintală, relaţiile lor cu alţii şi bunul lor comportament social şi economic, fie prodroame ale acestor genuri de tulburări. Ei trebuie deci să fie supuşi unui tratament.” ( Extras din „Health Promotion in the Workplace: Alcohol and Drug Abuse”- Seria de rapoarte tehnice ale OMS, Geneva, 1993 )

1.Definiţia alcoolismului:

Ansamblu de tulburări fizice şi mentale datorate consumului de băuturi alcoolice.

2.Scurt istoric

Dincolo de datele empirice şi ştiinţifice, literare sau artistice referitoare la alcoolism, acesta a însoţit omenirea încă de la începuturile existenţei sale, consumul de alcool făcând parte integrantă din viaţa societăţii omeneşti. Consumul de alcool avea un rol ritual, păstrat până în zilele noastre sub forma „laică” în timpul meselor festive, sau reprezenta un „ sortiment al meniului”.

Paracelsus este socotit primul care a dat numele de Alkhol substanţei volatile obţinute la distilarea vinului. Cel mai vechi document scris care conţine referiri despre vin şi bere este considerat a fi papirusul lui Eber, scris în anul 1500 î.e.n. şi care conţine şi prescripţii medicale.

Consumul de alcool este amintit în scrierile lui Homer, Herodot, Aristotel, Platon. În tratamentul său asupra rănilor, Hipocrate recomanda folosirea pansamentelor cu vin pe răni: „Nicio rană nu va fi tratată cu altceva decât cu vin, cu excepţia rănilor articulare”.

Confucius menţionează rolul nefast al alcoolului. Băuturile distilate constituie o descoperire „recentă”. Se consideră că medicul arab Rhazes a descoperit distilarea vinului în secolul al X-lea.

De la Platon şi până la Huss, medicii, filozofii, preoţii, scriitorii au recunoscut dubla faţă a băuturilor alcoolice: „ fermenţi de reconfortare, convivialitate, bucurie, dar şi mizerie şi decădere” ( Jaques Postel, 1998). De aici în literatura mondială „ fie imnuri de glorificare excesivă, fie condamnări vehemente”. „Apa care arde”, botezată alcool în 1635 (Bornehave) abia în secolul XIX a fost introdusă în familia chimica a alcoolurilor sub numele de etanol. În 1849, un medic suedez, Magnus Huss, observând că numeroase afecţiuni gastroenterologice, neurologice, psihiatrice, cardiologice erau în mod manifest legate de absorbţia crescută de alcool, a creat termenul „ alcoolism”, ca numitor comun al unor patologii foarte diverse. Termenul folosit până atunci era „ darul beţiei”. Ideea că este vorba de o boală era deja avansată încă din 1785 de către Thomas Trotter, în Scoţia, şi în 1788 de Benjamin Rush în SUA. Numai după cel cel de-al doilea război mondial noţiunea de alcoolism ca boală a căpătat prevalenţă. În 1977, OMS a publicat o importantă monografie intitulată: „ Incapacităţi legate de consumul de alcool”, care a încercat să integreze conceptul existent de „ alcoolism = boală” într-o perspectivă generală şi multicauzală asupra abuzului de alcool. S-a ajuns la concluzia că termenul „alcoolic” era utilizat în mod prea vag şi că era necesar un nou concept pentru a desemna largul evantai de probleme sociale, psihologice şi fizice pe care conceptul de „alcoolism” nu le acoperă.

În 1979, termenul „alcoolism” a fost eliminat din Clasificarea Internaţională a Bolilor şi înlocuit cu „sindromul de dependenţă alcoolică”.

3. Cadrul nosologic

Alcoolismul – „dependenţa de alcool şi ansamblul manifestărilor patologice datorate acesteia” ( Jaques Postel, 1998) – nu are întotdeauna o semnificaţie patologică în accepţiunea unor autori. După Vaillant, există un consens în diagnosticarea alcoolismului pentru persoanele care afişează o gamă largă de probleme legate de alcool. Există, de asemenea, un consens că persoanele care beau şi nu au probleme nu sunt alcoolice. Criteriul lui Jellinek (1960) este pierderea controlului. „Pierderea controlului nu cere o judecată subiectivă nici de partea alcoolicului, nici de a observatorului”. (Littrell) El defineşte (1960) alcoolismul astfel: „ orice consum de băuturi alcoolice care cauzează dramă individului, societăţii sau ambelor”. Afirmaţia că alcoolismul este o maladie psihosocială, alcoolicul fiind bolnavul care: „îşi pierde libertatea de a se abţine de la alcool” ( Fouquet), corespunde unei relaţii clinico – psihologice, dar nu este şi „utilizabilă operaţional în practica medicală” (Predescu, 1998).

Alcoolismul cronic implică, cu valoare definitorie, noţiunile de toleranţă şi dependenţă (addiction).

Toleranţa semnifică necesitatea creşterii în timp a dozelor de substanţă pentru realizarea aceluiaşi efect.

Dependenţa psihică semnifică necesitatea psihologică imperioasă, cu caracter patologic, de a continua consumul de alcool în vederea realizării unei senzaţii subiective de confort.

Dependenţa fizică, mai tardivă, constă în apariţia rapidă (după cel mult 24 de ore) a unui sindrom de sevraj (abstinenţă) atunci când a fost întrerupt sau redus brusc consumul. Diagnosticarea sindromului de dependenţă presupune „existenţa unor simptome care exprimă perturbarea comportamentului faţă de alcool (pattern de consum neintegrat normelor sociale, pacientul continuînd să bea în pofida consecinţelor nefaste)şi imposibilitatea individului de a-şi controla ingestia de alcool <obsesia alcoolică>” (Predescu, 1998).

În accepţiunea curentă, termenul de alcoolism cronic semnifică o tulburarea de comportament cu determinism complex socio-psihologic şi biologic, manifestată prin consum repetat şi excesiv de alcool, cu repercursiuni individuale, familiale şi sociale. Alcoolismul cronic reprezintă deci o toxicomanie cu caracteristici particulare:

a) uzul răspândit al substanţei, ceea ce face să existe un număr extrem de mare de consumatori de alcool, dintre care circa 10 % ajung la alcoolism cronic (în cazul heroinei 100%);

b) intervalul de timp necesar pentru instalarea dependenţei este mai îndelungat în cazul alcoolului, comparativ cu alte substanţe cu potenţial adictiv;

c) toleranţa presupune mărirea dozei până la 3 – 4 ori doza uzuală.