Voință și învățare

Determinismul postula subordonarea neconditionata a traistoriei comportamentale unor cauze independente si de individ, iar cand aceste cauze erau localizate in insasi structura acuta interna aindividului in forma asa-numitului destin,se ajungea la fatalism: in tot ceea ce face si spre ce se indreapta omul, el se supune neimblanzitei fortei destinului.

Libertatea "dimpotriva", exprima posibilitatea ca omul sa se "miste" de sine statator, independent in spatiul existential, portivit dorintelor si vrerilor sale. Acest atribut este intruchipat cel mai pregnant in vointa. Ca atare, vointa apare ca o "forta individuala" care permite omului sa se manifeste liber.

Absolutizarea acestei forte a dus la asa-numita conceptie liberului albitru, portivit caruia, comportamentul umaneste determinat exclusiv de vointa si prin aceasta el devine independent de conditiile externe. Sa ajuns pana acolo incat se se afirme ca intreaga filosofie a vietii se concentreaza intr-un singur cuvant -"vreau". Cele doua conceptii fatalismul si liberul albitru sunt la fel de inadecvate pentru o intelegere si explicare obiectiv-stiintifica a organizarii psihicului si comportamentului uman. Este evident ca problema vointei se circumscrie in aria mai larga a determinismului si modului de desfasurare a comportamentului. Dar vointa apare in acest context nu in calitate de factor cauzal primar ci ca mecanism de filtrare si rationalism. Func?ia specific? a voin?ei este cea de autoreglaj con?tient realizat prin mijloace verbale. Rolul voin?ei în via?a psihic? vizeaz? implicarea acestui proces în coordonarea, reglarea tuturor ac?iunilor con?tiente ale omului. Voin?a confer? con?tiin?ei dimensiunea autoreglajului prin mijloace verbale. In psihologie vointa a fost derivata, fie din gandire, fie din afectivitate. Incercand sa ajunga la o formulare mai adecvata, J.Piaget arata ca putem vorbi de existenta vointei in cazul cand sunt prezente doua conditii: a) un conflict intre doua dendinte(o singura tendinta nu genereaza un act voluntar). b) cand cele doua tendinte dispun de forte inegale, cedand una celeilalte, iar prin actul de vointa are loc o inversare ceea ce era mai slab devine mai putenic, iar ceea ce era initial mai puternic este invins de ceea ce era mai slab. H.Pieron atribuie calificativul de "voluntar" numai conduitelor organizate la nivelurile cele mai inalte, raportate la situatiile cele mai dificile. El aprecia ca o conduita are un caracter voluntar cu atat mai pronuntat,cu cat ea rezulta din predominarea mai pregnanta a tendintelor intelectuare. P.Janet, creatorul psihologiei actionale si a conduitei, sustine ideea ca vointa este caracteristica a actiunilor complicate social, care necesita un mare grad de mobilizare si se executa cu dificultate. In acest context, vointa raporteaza actiunea la tendintele sociale si morale, retinand-o prin amanare si pregatind-o mental prin intermediul limbajului intern. N.Sillamy este de parere ca vointa este definita ca aptitudini de actualizare si realizare a intentiilor proprii. Actul voluntar, precedat de o idee si determinat de ea presupune o reflectie si o angajare.Conduitele care nu raspund acestui criteriu nu depind de vointa. Se considera ca cel mai adecvat este sa situam vointa in sistemul formelor si mecanismelor de reglare si autoreglare. La om, aceste mecanisme interne de utoreglare se structureaza si se integreaza la doua niveluri functionale calitativ diferite:- nivelul involuntar si nivelul voluntar: