Autoevaluarea

1. Introducere

Metoda alternativa de evaluare, autoevaluarea presupune în procesul de învatamânt responsabilizarea celui care învata, a elevului. J.M. Monteil considera ca nu poate exista învatare fara evaluare si autoevaluare.

Autoevaluarea constituie un mijloc de formare a elevilor, dupa cum capacitatea de autoapreciere adecvata a rezultatelor obtinute este rezultatul actiunii pedagogice. Datoria educatorului este de a învata elevii sa se autoaprecieze, sa se ghideze rational prin intermediul unei evaluari bine concepute, sa se autoevalueze. Premisele formarii unei asemenea capacitati pot fi create de timpuriu, înca din învatamântul prescolar si primar.

Conditia principala care favorizeaza interiorizarea de catre elevi a aprecierilor educatorului o constituie întelegerea criteriilor de apreciere dupa care se conduce acesta, ceea ce îi ajuta pe elevi sa înteleaga semnificatia notelor/calificativelor acordate. (I. Cerghit, I.T. Radu, E. Popescu, L. Vlasceanu, 1991)

Autoevaluarea are ca scop:

. sa îi ajute pe elevi sa îsi dezvolte capacitatile de autocunoastere si autoapreciere,

. sa compare nivelul la care au ajuns cu nivelul cerut de obiectivele învatarii si de standardele educationale,

. sa îsi dezvolte un program propriu de învatare,

. sa-si autoevalueze si sa-si valorizeze atitudinile si comportamentele. (R.B. Iucu, M. Manolescu, 2001).

În practica evaluatorilor care se preocupa astazi de implicarea elevului în reglarea învatarii, autoevaluarea ocupa un loc important, aceasta datorita faptului ca societatea actuala este marcata de individualism si responsabilizare, ceea ce face ca elevul sa fie coresponsabil de învatarea sa. Autoevaluarea devine astfel, componenta a metacognitiei. (D. Potolea, M. Manolescu, 2005)

Autoevaluarea este un proces de învatare, elevii asumându-si responsabilitatea

asupra activitatii desfasurate, regândindu-si propriul proces de învatare, de gândire si de

evaluare. Metaevaluarea reprezinta propria reflectie asupra instrumentelor si

procedurilor de autoevaluare.

2. De la evaluare la autoevaluare

În ultimele decade, conceptul de evaluare a suferit profunde si semnificative

transformari în ambianta învatamântului si a în procesului de învatare. Secolul al

XX-lea a fost decisiv pentru evolutia evaluarii. Pornind de la prima conceptualizare

stiintifica a lui Tyler, urmata de cele oferite de Bloom si de colaboratorii sai  evaluarea

diagnostica, evaluarea formativa si sumativa  si de contributia lui Popham  evaluarea

criteriala  sensul practicilor evaluative s-au schimbat în intentia de a se adapta la noile

cerinte educative si sociale. Evoluând de la conceptia traditionala asupra evaluarii ce o situa în finalul învatarii, astazi, evaluarea este mai mult decât un proces final sau paralel cu învatarea. Este un act care se integreaza organic în acelasi proces de învatare, creând relatii interactive si circulare.

Elevul, în timp ce învata, efectueaza repetate procese de valorizare si de apreciere

critica care-i servesc ca baza pentru luarea deciziilor orientative în propria-i formare si

dezvoltare. Conceptul de evaluare se transforma atât la nivel macrostuctural cât si microstructural. La nivelul procesului de învatamânt intereseaza nu numai desfasurarea evaluarii didactice ci si formarea si dezvoltarea capacitatii elevilor de autoevaluare.

Astfel dezideratele educationale cuprind un registru nou de competente, spre deosebire

de atributiile traditionale centrate pe transmiterea de informatii si evaluarea însusirii

informatiilor transmise.