Conflict între generații

Problema conflictelor dintre generatii a preocupat pe multi autori, psihologi, sociologi, psihanalisti etc., care le-au interpretat ca o imposibilitate de comunicare intre generatii sau ca deosebiri imposibil de conciliat intre tineri si adulti.

C. Schifirnet in 1985 propune inlocuirea termenului “conflict” cu cel de divergenta, considerand ca acesta este mai apt in a exprima contradictia dintre doua realitati psihosocioumane, contradictie ce tine de insasi evolutia vietii unui om, de relatiile sale cu ceilalti, cu epoca sa si pe un plan mai general, cu istoria. Intemeiata pe contradictie, divergenta intre generatii este produsa de o serie de conditii si factori cum ar fi: efectul neadaptarii tinerilor la unele institutii sociale concrete; schimbarile, unele profunde, intervenite in dezvoltarea psihosomatica a individului contemporan, cu deosebire la varsta tanara; modificarea profunda a trebuintelor (diferentele aparute in procesul continu si accelerat de schimbare din tinerete si relativa stabilitate a trebuintelor si aspiratiilor din perioada adulta) , necunoasterea de catre adult a personalitatii tinerilor, lipsa de interes pentru problemele reale ale tinerilor; modul diferit de a intelege si de a realiza comunicarea intre generatii.

Diferentele intre generatii, convergenta si divergenta lor sunt un factor al progresului uman si social, jucand un rol specific in dezvoltarea societatii. In cadrul familiei sistemul educational utilizat de parinti, modul de raportare la problemele specifice ale copilului, intercunoasterea influenteaza in cea mai mare masura raportul dintre generatii. Autoritatea excesiva, interdictiile, pedepsele folosite excesiv, necunoasterea problemelor ce framanta copilul, dificultatile de comunicare si neintelegerea acestuia pot accentua divergentele dintre parinti si tineri. Modelele de conduita materna si paterna au o influenta covarsitoare asupra personalitatii copilului, de aceea este necesara educarea permanenta a parintilor in directia adaptarii propriei lor conduite la caracteristicile specifice personalitatii copilului. Abordarea problemelor reale ale tinerilor presupune flexibilitate si suplete din partea conduitei parintilor. Ei nu pot ramane numai la propria lor experienta din tinerete pe care s-o impuna fortat tinerilor, ci trebuie sa inteleaga noile probleme cu care se confrunta generatia tanara.

Exista unii parinti hipergrijulii si hipergrabiti in a-si vedea copilul cat mai repede un performer, intrecandu-i pe cat posibil pe altii care insista ca aceasta sa realizeze cat mai repede progrese cat mai evidente mai ales pe linie aptitudinala. Acesti parinti traiesc momente de reala satisfactie de cate ori “puiul mamei” a mai adaugat ceva la bagajul microexperientei de viata pe care o avea.

Unele strategii educationale folosite de parinti pot sa se soldeze chiar cu o serie de consecinte negative asupra procesului formarii unor componente de personalitate. Necunoscand suficient urmarile reale ale modalitatilor educative utilizate, unii parinti ajung la un moment dat in fata unor situatii oarecum paradoxale: pe de o parte, eforturile depuse, metodele utilizate, asteptarile in legatura cu “investitiile” lor educative cu strategia lor “originala” in ceea ce priveste relationarea cu copilul si, pe de alta parte, rezultatele efective, concrete pe care le-au obtinut.

Modalitatile si strategiile diferite de raportare a parintilor la proprii lor copii duc la conturarea unor efecte educative specifice asupra personalitatii acestora.