Copii cu Dificultăți de Învățare

Studiul problematicii copiilor cu dificultăţi de învăţare este relativ recent cu toate că aceste dificultăţi de învăţare au existat dintotdeauna şi nu doar la copii ci şi la persoanele de vârste adulte.

Sintagma „dizabilităţi de învăţare” a fost folosită pentru prima dată în anii 1962-1963 („learning disabilities”), ulterior ea fiind înlocuită cu „dificultăţi de învăţare” (D.Î), denumire care se utilizează şi în prezent. Deşi sunt semnalate la orice vârstă, inclusiv cea adultă dificultăţile de învăţare sunt cele mai frecvent întâlnite la copilăria mica şi mijlocie pentru că în aceste etape din ontogeneză învăţarea socială este mai intensă şi dublată de o susţinută şi înalt solicitantă învăţare şcolară.

▫ Dificultăţi de învăţare,dislexie, discalculie, disgrafie.

INTRODUCERE

Literatura de specialitate consemnează diferite definiţii ale acestui fenomen, definiţii elaborate din diferite perspective, în funcţie de care fenomenul a fost investigat. Nu se pateu spune că s-a ajuns la o definiţie unanim recunoscută, deoarece eterogenitatea etiologică şi simptomatologică, precum şi complexitatea fenomenului nu permit o definiţie care sa cuprindă prin gen proxim si diferenţă specifică întreaga realitate investigată. Prezentarea diverselor definiţii oferite de specialiştii care au studiat această problematică are menirea de a evidenţia complexitatea fenomenului abordat cu referire expresă la copii şi la procesul de învăţare şcolară.(apud Ungureanu D., 1998)

Primele definiţii ale dificultăţilor de învăţare ii aparţin lui S. Kirk, una dintre acestea este precizată în SUA: O dificultate de învăţare se referă la o întârziere, o tulburare, o dezvoltare încetinită în plan emoţional sau comportamental. Ea nu este însă rezultatul întârzierii mentale, deficienţelor senzoriale sau factorilor culturali şi instrucţionali.”( S. KIRK 1962 p.262).

Bateman (1965) arată că:„Copiii ce prezintă dificultăţi de învăţare sunt aceia care manifestă o discrepanţă educativă semnificativă între potenţialul lor intelectual estimat şi nivelul actual de performanţă, discrepanţa asociată cu tulburări bazice în procesele de învăţare care pot fi sau nu conectate cu disfuncţii demonstrabile ale sistemului nervos central, dar care nu sunt consecinţa întârzierii mintale generalizate, carenţelor culturale sau educative, tulburărilor emoţionale severe sau unor deficienţe senzoriale”(Bateman 1965, p.220).

Comitetul Interagenţiilor pentru Dificultăţi de Învăţare (ICLD - 1987) oferă o definiţie mai extinsă şi mai acurată:

„Dificultăţile de învăţare sunt un termen generic ce se referă la un grup de tulburări ce se exprimă prin dificultăţi semnificative în achiziţionarea şi utilizarea receptării şi înţelegerii limbajului, a vorbirii, scrierii, citirii (literizării, silabisirii), a raţionamentului şi abilităţilor matematice, ca şi unor abilităţi sociale. Aceste tulburări sunt intrinseci individului şi se presupune că sunt datorate unor disfuncţii minimale ale Sistemului nervos central” (ICLD Jurnal 1987. p222).

DOMENII DE MANIFESTARE A DIFICULTĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE

Abordarea Dificultăţilor de învăţare poate fi realizată din două perspective:

I. din perspectiva copilului – în acest caz se identifică domeniile funcţionale ale dificultăţilor de învăţare, care sunt:

psihomotricitatea:

• motricitate globală şi fină

• schema corporală şi lateralitatea

• orientarea, organizarea şi structurarea spaţio-temporală

percepţia vizuală:

• discriminare vizuală

• ordine vizuală

• memorie vizuală

percepţia auditivă

• discriminare auditivă

• memorie auditivă

• auz fonematic

limbajul

• componenta semantică (vocabular, concepte)

• cunoaşterea sintaxei

• utilizarea limbajului - capacitatea de comunicare

gândirea – rezolvarea de probleme

• relaţionarea evenimentelor

• stabilirea ipotezelor

• strategii rezolutive

factori sociali şi personali

• interacţiuni sociale ( în familie şi în clasă)

• ritm, stil de învăţare şi motivaţie pentru învăţare

• stima de sine, încrederea în sine.