Curriculum-ul - Principal Operator în Pedagogia Interactivă

În sens foarte larg, curriculum-ul se constituie ca un plan de studiu ce încorporează două dimensiuni complementare: una de concepţie, de viziune şi alta de structură (J. Wiles, J.C. Bondi, 1984). Dimensiunea de concepţie este alimentată de asumpţii asupra formării personalităţii într-o lume data şi parvine graţie unui demers filozofic asupra rolului educaţiei în acest proiect. A doua caracteristică de curriculum, structura ţinteşte să traducă valorile asumate în finalităţi de esenţa educativă şi în experienţe benefice ale învăţării. Elaborarea experienţelor de învăţare parcurge un proces ciclic în care fazele sau etapele de analiză, proiectare, aplicare şi evaluare se repeta mereu, în progresie calitativă asigurată de datele cercetării şi ale aplicaţiilor şcolare.

Curriculum-ul a constituit în ultimele decenii principalul operator al reformelor şcolare în sistemele educaţionale din Europa. Şi la noi, literatura pedagogică nouă semnala devreme, în anii 1990 - 1993 adevărul că orice reformă a învăţământului este o reformă a curriculumului şcolar, considera Alexandru Crişan. Este însă de notat că în sistemul românesc de învăţământ, tema asupra curriculum-ului a întâmpinat o sistematică rezistenţă decenii în sir, deschiderea necesară având loc abia după 1996. În aceste condiţii, clarificarea teoretică a domeniului şi identificarea experienţelor curriculare pozitive continuă să fie premise ale reuşitei reformei iniţiată şi la noi prin diseminarea „Programelor cadru” în şcoală începând cu anul 1998.

Termenul curriculum este de origine latină (curriculum, curricula), având mai multe sensuri: alergare, parcurgere, cursă, traseu etc., de unde şi semnificaţia contemporană mai frecvent utilizată: parcurs, drum de viaţa sau carieră (curriculum vitae). În pedagogie, curriculum-ul devine domeniu de preocupări sistematice după anul 1920, iar conceptul includea: toate experienţele pe care elevul le parcurge sub îndrumarea şcolii.

În abordare structurală, curriculum-ul se înfăţişează ca un sistem de acţiuni didactice planificate, iar procesul instruirii ca atare reprezintă demersul concret de transpunere a planului în acţiune sau de implementare a unui program. Preocupările asupra definirii conceptului au creat un câmp mai larg de reflecţie şi dezbatere, ceea ce a condus, după anii 50 la apariţia teoriei curriculumului, un domeniu deosebit de dinamic al pedagogiei contemporane.

Definiţiile contemporane asupra curriculum-ului se focalizează asupra relaţiilor între diverse componente ale procesului didactic, între care pe prim plan se situează următoarele:

obiective didactice, mijloace de instruire, conţinuturile predării, rezultatele învăţării.

Componentele procesului didactic şi curriculum-ul

În cadrul primei relaţii, curriculum-ul devine congruent cu un grupaj de obiective instrucţionale. Temele de studiat sunt determinate în aşa fel încât să reflecte setul de obiective prestabilite, iar curriculum-ul ca atare se constituie drept mijloc de realizare a obiectivelor.

În al doilea caz, esenţa curriculum-ului este comprimată în zona de suprapunere între conţinuturile predării (temele de studiu) şi experienţele de învăţare şcolară (achiziţiile rezultate).

Pe de o parte, temele de studiu se exprimă în concepte, fapte, teorii etc. Realizarea curriculum-ului pune accent pe mijloacele de prezentare a conţinuturilor. Pe de altă parte, învăţarea propriu-zisa descoperă elevilor semnificaţia temelor de studiu. Acum, în prim plan se situează predarea, care caută soluţii de concertare cu nivelul elevilor, cu capacităţile individuale de învăţare s.a.

Relaţii între componentele procesului didactic

În concluzie, curriculum-ul se dezvoltă ca un concept integrator în raport cu variate dimensiuni ale procesului de învăţământ: obiective, conţinuturi, mijloace etc. De altfel, teoriile structurale în domeniu accentuează tendinţa de integrare curriculară, atât la nivel procesual cât şi în ceea ce priveşte rezultatele învăţării. Ca proces, principala provocare a curriculum-ului este de a traduce temele de studiu în experienţe de învăţare şi în achiziţii ale învăţării, iar rezultatele acesteia să acopere echilibrat zonele de competenţă ale elevului: cunoştinţe tematice şi interdisciplinare; abilităţi vocaţionale, practice şi capacităţi personale şi de inter-relaţionare.

Niveluri ale proiectării curriculare

Proiectarea programelor de studiu şi aplicarea acestora în procesul didactic a condus la elaborarea unor concepte operaţionale, care îmbogaţesc taxonomia curriculum-ului. În mare parte şi în esenţă, reforma de curriculum se suprapune cu diversificarea şi flexibilizarea programelor şcolare. Tendinţa ultimelor decenii a constat în renunţarea la planuri şi programe şcolare unice şi obligatorii şi organizarea învăţământului pe trei trunchiuri curriculare:

•Curriculum comun, curriculum nucleu sau curriculum naţional;

•Curriculum local sau zonal;

•Curriculum opţional sau individual.

Curriculum-ul comun exprimă cerinţele esenţiale de pregatire pentru toate şcolile cuprinse într-un sistem educaţional. Aceste cerinţe sunt definite tematic, pe ani şi cicluri de şcolaritate şi în unităţi de timp alocate studiului. Curriculum-ul comun a iscat o serie de dezbateri şi controverse pe tema relaţiei acestuia cu tendinţe legitime, de democratizare a învăţământului, exprimate sistematic în principii ca: egalitatea şanselor, educaţia pentru toţi etc.