Deficiențe vizuale

I. Definiție, tipuri, forme

Deficiența reprezintă pierderea de substanță sau alterarea unei strcturi sau a unei funcții psihologice, fiziologice sau anatomice. Apare nu numai în urma unei boli, a unui traumatism accidental ci și ca rezultat al unei perturbări normale în evoluție (bătrânețea).

În viziunea Ancăi Rozorea, prin deficiență se înțelege orice anomalies au pierdere a structurii sau a funcției fiziologice, psihice sau anatomice.

Deficiența de verede este inclusă, cum este și firesc în cadrul deficiențelor senzoriale datorate afectării organelor de simț fiind studiată prioritar de tifopedagogie. De-a lungul dezvoltării științelor psiho-medicale pedagogice și defectologice, preocupările privind deficiența de vedere au inclus și căutări de clarificări conceptuale.

Astfel, Dimitrie Rusticeanu, în anul 1912 definește: „orb -în sensul științific - e un ochi care nu simțește lumina deloc, deci nu e în stare să observe ziua și noaptea. Orb, în sens practic, e un individ a cărui putere de a vedere la ambii ochi e vătămată pe totdeauna și nu e curabilă, așa că nu se poate duce singur pe drumuri străine. Deci, e orb acela care la o distanță de un metru nu e în stare să numere degetele de la mâna mișcătoare.” (Dimitrie Rusticeanu, 1912)

Conform lui Adrian Roșan “ dizabilitatea vizuală reprezintă pierderea de un anumit grad al vederii unei persoane fapt ce conduce la limitarea capacității și performanțelor vizuale, pierdere ce poate apărea în urma unor boli, traumatisme, condiții congenitale sau degerative care nu pot fi corectate prin mijloace convenționale, tratament medicamentos sau intervenția chirurgicală” (Adrian Roșan, 2015).

Sub diagnosticul deficiențe de vedere sunt cuprinse o serie de boli foarte diferite care conduc spre slăbirea sau pierderea fucției analizatorului vizual.

Importanța vederii nu se reduce doar la simpla diferențiere a luminozității, a formei și culorii obiectelor, deoarece simțul văzului deține un rol important în orientarea în spațiu și menținerea echilibrului general, în aprecierea mărimii, a mișcării spațiale și distanței, fiind considerat pe bună dreptate “dirijorul” tuturor simțurilor.

Văzul este cel mai complex dintre simțuri, creierul folosește pentru vedere o parte mult mai mare decât pentru celelalte simțuri. Ochii sunt globi de consistență tare, cu diametru de circa 2,5 cm plini cu lichid, compuși din sclerotic, este partea albă (numită și albul ochiului). Ea este ca o manta dură care păstrează forma sferică a ochiului și-l protejează. Cornea este o membrana transparentă, ce lasă lumina să intre în ochi și ajută la focalizarea privirii. În spatele corneei se află o zonă lichidă numită umoarea apoasă. În spatele corneei se găsește irisul, un disc colorat (diferit la fiecare persoană) în culori precum verde, albastru, căprui. Irisul se găsește în fața cristalinului, el comportându-se ca o diafragmă ce reglează cantitatea de lumină ce intră în interiorul ochiului. Irisul este perforat în centru de un orificiu de culoare neagră, denumit pupilă.

În lumină puternică irisul micșorează pupila, astfel încât în ochi să nu intre prea multă lumină, care ar putea dăuna celulelor din interior. În lumină slabă irisul mărește pupila pentru a lăsa să intre mai multă lumină. Cristalinul este o lentilă biconvexă care va forma o imagine reală, răsturnată și mai mică decât obiectul pe care îl privim, în spatele cristalinului, ochiul este umplut cu o substanță transparentă, gelatinoasă, numită umoare sticloasă. Retina este o membrană subțire ce acoperă doar partea din spate a globului ocular. Nervii ochiului răspândiți în interiorul retinei, transformă retina într-un ecran sensibil la lumină care o ajută să formeze imagini. Pleoapele și genele protejează ochii.

II. Clasificare

Sintagma deficiențe vizuale semnifică o serie de aspecte limitative ale vederii, dintre cele mai cunoscute sunt cecitatea (orbirea) și ambliopia (pierderea parțială a vederii). Deficiențele vizuale sunt clasificate în funcție de mai multe criterii. Cea mai întâlnită clasificare a deficiențelor se face în funcție de indicii funcționali ai vederii afectate și cuprinde:

- Acuitatea vizuală este principalul indicator, repezintă ,,puterea,, de vedere a ochiului care se referă la mărimea obiectelor și distanța la care ochiul le poate percepe. Ea reprezintă posibilitatea ochiului de a aprecia configurația, forma, conturul și detaliile obiectelor și imaginiilor. Examinarea acuității vizuale se face cu ajutorul unor tabele cuprinzând litere, cifre sau diverse semne, se măsoară optotipii și se stabilește numărul de dioptrii. O clasificare în funcție de acuitatea vizuală, frecvent întâlnită în literatura de specialitate este următoarea:

a. cecitate totală - vederea între 0%-0,5% dintr-o vedere normală. Acești copii sunt școlarizați la școlile pentru nevăzători.

b. cecitate practică - vederea între 0,5% - 2% dintr-o vedere normală. Și aceștia sunt școlarizați la școlile pentru nevăzători.

c. ambliopie gravă - vederea între 2% - 5% dintr-o vedere normală. Pot fi școlarizați la școliile pentru nevăzători sau pentru ambliopi.

d. ambliopie medie - vederea între 5%- 20% dintr-o vedere normală. Sunt școlarizați la școli pentru ambliopi sau pot fi integrați în învățământul de masa.

e. ambliopie ușoară-vederea peste 20% din vederea normală. Pot fi integrați în învățământul de masă. (Rozorea, 1998).