Educație religioasă

Educaţia Religioasă

1.Evoluţia idealului educaţiei.

Din cele mai vechi timpuri, mintea iscoditoare a omului a fost preocupată de ceea ce se întâmplă în realitatea înconjurătoare, a încercat să pătrundă tainele universului, să le cunoască. Odată cu societatea a apărut şi educaţia, ca un proces în desfăşurare, cu particularităţi distincte de la un moment istoric la altul, după cum existenţa socio-umană în ansamblul său se află în continuă devenire. Noţiunea de educaţie a determinat formularea mai multor definiţii, luându-se în considerare diverse aspecte: scopul educaţiei, natura procesului, conţinutul educaţiei, laturile sau funcţiile actului educativ. Etimologic, „educaţie” provine din latinescul „ educo–are” ce înseamnă „a creşte, a instrui, a forma, a scoate din”. Am putea spune că educaţia înseamnă a scoate individul „din starea de natură” şi a-l introduce „în starea de cultură”.1

Educaţia este una dintre cele mai nobile şi mai complexe activităţi umane. Ea se realizează în perspectiva unui ideal de personalitate umană, acordat la repere culturale şi istorice bine determinate. Educaţia este absolut necesară omului, existând în acesta dorinţa, înclinaţia, dar şi capacitatea de a răspândi zestrea înţelepciunii şi învăţăturii sale, de a se perpetua spiritualiceşte, dincolo de timpul şi spaţiul ce i-au fost hărăzite. Prin educaţie, omenirea durează şi dăinuie. Din această perspectivă, o cultură importantă trebuie să dispună şi de un învăţământ pe măsură. Prin el, îşi construieşte elementele dăinuirii sale .Acest lucru se întâmplă dacă ţinem cont de cele două mari scopuri ale educaţiei; primul este “să dăm copilului cunoştinţe generale de care ,bineînţeles, va avea nevoie să se servească : aceasta este instrucţia. Celălalt e să pregătim în copilul de azi pe omul de mâine şi aceasta este educaţia.”2 Nu achiziţia în sine este valoroasă, ci cum, când şi ce se actualizează atunci când trebuie.

Astfel, pentru antichitatea greacă, esenţa educaţiei consta din realizarea “kalokagathiei” adică obţinerea în paralel a frumuseţii fizice şi bunătăţii sufleteşti. Socrate, unul din reprezentanţii de seamă ai lumii greceşti, consideră că pentru a deveni virtuos, omul trebuie să cunoască mai întâi binele, care nu este în afara lui, ci sălăşluieşte în om. El ne invită la o permanentă cunoaştere de sine, aceasta fiind socotită drept începutul înţelepciunii şi trebuind să stea în centrul tuturor preocupărilor.3 Platon – un alt reprezentant de seamă, este cel care propune, cel dintâi, un sistem teoretic de educaţie .În viziunea lui, există două mari laturi ale educaţiei: intelectuală şi fizică. Cea intelectuală se realizează prin ştiinţă, artă, meşteşug, însă nu este admisă orice artă, ci numai cea care modelează, întăreşte şi creează armonie; iar cea fizică se realizează prin gimnastică, rostul ei fiind acela de a preveni îmbolnăvirile şi de a întări organismul. Mai mult, acest mod de gimnastică se adresează, în concepţia lui Platon, în primul rând sufletului şi apoi trupului. Tot la Platon apare un element foarte important, anume, educaţia făcută din plăcere şi cu plăcere, fără a fi forţată.4

Un îndreptar de bază pentru educaţie îl constituie Vechiul Testament, cele mai multe sfaturi şi principii pedagogice găsindu-se în Levitic, Numeri, Deuteronom, Pilde, Psalmi. Din cărţile menţionate rezultă că scopul educaţiei este dobândirea înţelepciunii spre care trebuie să tindem din toate puterile. În concepţia veche- testamentară este considerat om înţelept nu cel ce are multe cunoştinţe, ci cel care ştie cum să trăiască pentru a fi bine plăcut lui Dumnezeu. Aşadar, însuşirea poruncilor divine transmise prin Moise nu la modul pur teoretic, ci prin împlinirea lor în fapte de viaţă constituia scopul educaţiei la evrei. Ca metodă de educaţie, Vechiul Testament recomandă în special exemplul părinţilor, care trebuie să-şi educe copiii şi atunci când este cazul, să-i mustre şi să-i bată: “Cine cruţă toiagul său îşi urăşte copilul, iar cel care îl iubeşte îl ceartă la vreme” (Pilde 13, 24). Familia deţine rolul fundamental în educaţie, ceea ce s-a păstrat până în zilele noastre.