Evaluarea centrată pe elev în predarea psihologiei

1.Abordari teoretice

1.1 Definire

Conceptul de evaluare în pedagogie este definit in “Dictionnaire de pedagogie”, Larousse (1996,p. 124) drept “un dispozitiv care a luat naştere spre mijlocul secolului al XX-lea în ţările anglo-saxone şi care rezultă din transpunerea în domeniul învăţământului a conceptelor şi modelelor aplicate în secolul al XIX-lea în lumea economiei, în special în industrie.” Evaluarea în domeniul educaţiei şi al învăţământului urmăreşte să aprecieze cu obiectivitate şi prin mijloace ştiinţifice efectele unei acţiuni pedagogice.

În ultimele decade, conceptul de evaluare a suferit profunde şi semnificative

transformări în ambianţa învăţământului şi a în procesului de învăţare. Secolul al

XX-lea a fost decisiv pentru evoluţia evaluării. Pornind de la prima conceptualizare

ştiinţifică a lui Tyler, urmată de cele oferite de Bloom şi de colaboratorii săi – evaluarea

diagnostică, evaluarea formativă şi sumativă – şi de contribuţia lui Popham – evaluarea

criterială – sensul practicilor evaluative s-au schimbat în intenţia de a se adapta la noile

cerinţe educative şi sociale. (vezi Inmaculada Bordas, 2001, p. 26). Evoluând de la

concepţia tradiţională asupra evaluării ce o situa în finalul învăţării, astăzi, evaluarea

este mai mult decât un proces final sau paralel cu învăţarea. Este un act care se

integrează organic în acelaşi proces de învăţare, creând relaţii interactive şi circulare.

Elevul, în timp ce învaţă, efectuează repetate procese de valorizare şi de apreciere

critică care-i servesc ca bază pentru luarea deciziilor orientative în propria-i formare şi

dezvoltare.

Conceptul de evaluare se transformă atât la nivel macrostuctural cât şi

microstructural. La nivelul procesului de învăţământ interesează nu numai desfăşurarea

evaluării didactice ci şi formarea şi dezvoltarea capacităţii elevilor de autoevaluare.

Astfel dezideratele educaţionale cuprind un registru nou de competenţe, spre deosebire

de atribuţiile tradiţionale centrate pe transmiterea de informaţii şi evaluarea însuşirii

informaţiilor transmise.

1.2 Caracteristici generale

De-a lungul timpului, în teoria şi practica educaţiei şi instruirii, conceptul de evaluare a suferit modificări semnificative. De la simpla verificare a cunoştintelor acumulate de către elev şi notarea lor de către profesor s-a ajuns la extinderea acţiunilor evaluative asupra rezultatelor sociale ale sistemului de învăţământ, asupra proceselor de instruire, a durabilităţii cunoştinţelor elevului, a calităţii curriculumului şcolar şi a pregătirii personalului didactic. Această extindere a condus la elaborarea unui “model de evaluare managerial (global-optim-strategic), bazat pe:

− coerenţa externă, asigurată la nivelul raporturilor dintre: sistemul educational si stemul

de învăţământ-procesul de învăţământ-activitatea didactică;

− coerenţa internă, asigurată la nivelul raporturilor dintre: evaluare şi celelalte

elemente ale activităţii didactice: obiectivele, conţinuturile, metodele de

predare-învăţare-evaluare;

− consistenţa funcţională, asigurată la nivelul raporturilor dintre managementul

sistemului de educaţie şi managementul procesului de învăţământ;

− consistenţa stucturală, asigurată la nivelul rapor-turilor dintre operaţiile de măsurareapreciere-

decizie;

− relevanţa operaţională, asigurată la nivelul raporturilor dintre obiectivele concrete

asumate şi rezultatele obţinute la sfârşitul unei activităţi didactice, privite din

perspectiva profesorului şi din perspectiva elevului.” (Sorin Cristea, 1998)

Evaluarea introduce o normă valorică, evoluând sub influenţa pedagogiei prin obiective, în două direcţii:

• una sumativă, care se concentrează asupra rezultatelor grupei de elevi, reflectând performanţele;

SĂ ÎNVEŢI CUM SĂ.

- ÎNVEŢI

- FACI

- DEVII

- (AUTO)EVALUEZI

• alta formativă care analizează situaţiile complexe, demersurile de studiu şi procesele de învăţare diverse;

Evaluarea condiţionează în aşa manieră dinamica clasei, astfel încât, putem spune că nu există învăţare eficientă fără evaluare. Ea acţionează în cadrul concret al clasei de elevi folosind instrumente specifice pentru analiza progresului elevilor în grup şi individual.

Extinzându-se asupra componentelor sistemului de învăţământ, ea vizează descrierea şi analiza acestora în scopul relevării eficacităţii lor, pentru a aprecia gradul de realizare a obiectivelor şi a detecta diversele efecte prevăzute şi neprevăzute. Evaluarea nu se limitează numai la activitatea de instruire ci se înscrie într-o preocupare generală care priveşte funcţionarea şi a instituţiilor care se ocupă de realizarea eficientă a programelor educative, a proiectelor şcolare.

Fenomenul evaluativ capătă valenţe din ce în ce mai bogate, lărgindu-şi sfera de

cuprindere. În acest sens, analizând practicile evaluative, Ion T. Radu remarcă faptul că “evaluarea performanţelor şcolare este tot mai mult înţeleasă nu ca acţiune de control -sancţiune, limitată la verificare şi notare, ci ca proces ce se întrepătrunde organic cu celelalte procese ale actului didactic, exercitând a funcţie esenţial-formativă, concretizată în a informa şi a ajuta în luarea unor decizii cu scopul de ameliorare a activităţii în ansamblu.” (2000, p. 42)

De la un continent la altul, evaluarea îşi propune acelaşi obiectiv: îmbunătăţirea

educaţiei, însă contextul şi publicul vizat determină dezvoltarea unor concepte diferite.

“O evaluare pertinetă, obiectivă şi echitabilă nu poate ignora oportunităţile de învăţare oferite de instruire” (Ministerul Învăţământului, Consiliul Naţional de Evaluare şi de Examinare, Reforma Evaluării în Învăţământ – Concepţii şi strategii – Autori: Neacşu I., Potolea D., Radu T. I.,1996, p. 7). Ea analizează în ce măsură conţinuturile au fost definte în conformitate cu obiectivele, dacă s-a efectuat o analiză de nevoi ale elevilor şi în ce măsură procesele de instruire au stimulat şi au favorizat învăţarea. În acest sens, trebuie precizat faptul că “modurile de evaluare a rezultatelor şcolare influenţează procesele de instruire şi activitatea de învăţare.” (Idem)

Rezultatele activităţii pot fi evaluate raportându-le la conţinut sau norma

programei, la norma statistică a grupului şcolar (media clasei) sau la standarde locale,

naţionale sau internaţionale, la norma individuală (la sine însuşi) sau la obiective

(evaluarea criterială). (vezi Ioan Cerghit, 2002, p. 303).