Factorii psihosociali care influențează rolul actorilor în comunicare

Esenţială în toată lumea vie, comunicarea şi procesele de comunicare ne ghidează existenţa de o manieră atât de profundă şi de cuprinzătoare, încât de cele mai multe ori trece neobservată, neconştientizată. Semn bun, tocmai pentru că „mecanismele înţelegerii reciproce funcţionează bine, exact atunci când nu le percepem” (Dinu, 1997). În fond, peştilor le este infinit mai bine departe de„luciditatea” făcută cadou de ţărm.Trăim într-o vreme de explozie a „comunicărilor”. Noi, oamenii, am adăugat funcţiilor primare ale comunicării (de susţinere concretă şi imediată a vieţii indivizilor şi comunităţilor de tot felul) funcţii noi, pe care le-am etichetat adesea drept principale, secundare, auxiliare, formale, informale, pozitive, negative etc.

Comunicare reprezintă înştiinţare, ştire, veste, raport, relaţie, legătură. Cam acestea ar fi sinonimele care ne sunt oferite de catre dictionarul explivativ pentru comunicare. Deşi pare simplu, înţelesul comunicării este mult mai complex şi plin de substrat. Comunicarea are o mulţime de înţelesuri, o mulţime de scopuri şi cam tot atâtea metode de exprimare şi manifestare.

Ce se înţelege prin comunicare:

 o provocare constantă pentru psihologia socială;

 o activitate;

 satisfacerea nevoile personale;

 legătura între oameni, etc.

Comunicarea are o foarte mare influenţă asupra personalităţii deoarece

în ziua de azi individul se defineşte în funcţie de ceilalţi iar

comportamentul reprezintă o construcţie a persoanei în interacţiunea

cu ceilalţi. Interacţiunea atrage concomitent comunicare. Ea presupune cel puţin trei elemente -comunicator, mesaj, receptor, deşi această „triadă fondatoare" este tot mai mult pusă în discuţie în cercetări şi lucrări recente.

Însă, pentru ca evenimentul comunicării să aibă loc este necesară interacţiunea, în anumite condiţii, a unor elemente structurale (emiţător, mesaj,limbaj sau cod, canal de transmitere, receptor) constând în:

- intenţia de a transmite informaţii şi idei;

- motivaţia receptorului;

- existenţa unor persoane, obiecte, evenimente şi idei care constituie subiectul (sau referentul) mesajului;

- activitate comună a sursei şi receptorului;

- un limbaj suficient de comun sursei şi receptorului;

- existenţa unei relaţii între sursă şi receptor, care presupune o coorientare adecvată şi un anumit grad de înţelegere;

- experienţă comună a sursei şi receptorului;

- tehnologie (canal) care să facă posibilă transmiterea mesajului;

- un efect sau o schimbare, dacă mesajul are semnificaţie sau produce o reacţie.

Emiţătorul este un creator. El are capacitatea să aleagă limbajul, cuvintele potrivite (adecvate), să le înlănţuiască în ordinea dorită, să le transmită printr-un anumit canal etc. În acest fel, prin mesajul său, furnizează un întreg ansamblu de informaţii - semne cu privire la propria persoană, la viziunea sa asupra obiectului comunicării sau la situaţia socială pe care o doreşte sau o percepe -care vor fi percepute, interpretate şi evaluate de către interlocutor, determinând reacţiile, angajamentul, receptivitatea sau blocarea acestuia. Comunicarea nu se reduce aşadar la schimburile dintre actori, fiind structurantă sub aspect social, în limitele constrângerilor situaţionale (constrângeri ale codului lingvistic,constrângeri ale sarcinii şi constrângeri legate de normele sociale şi de statute); în acest sens ea reprezintă un schimb de semnificaţii într-un ansamblu de tranzacţii.

Citându-l pe Watzlawick, J. C. Abric observă caracterul social, atotcuprinzător al comunicării, dominanta acesteia asupra comportamentului uman: „Dacă admitem că,

într-o interacţiune, orice comportament are valoarea unui mesaj, cu alte cuvinte este o comunicare, rezultă că nu poţi să nu comunici, indiferent că vrei sau nu”.

Abric (1999), dar şi Conrad (1990), Pettinger (2001), Anzieuşi Martin(1994), identifică trei categorii de variabile ale comunicării: actorii comunicării,(desemnaţi în calitate de locutori, nu doar emiţători sau receptori); codul şi canalul de comunicare; contextual şi mediul de comunicare. Apropiat, (Duck, 1994) reţine componentele individ, conţinutşi context.Relaţiile interumane se bazează pegradul în care cei doi parteneri fac fa

ţă acestei realităţi (Duck, 1994). Rolul actorilor comunicării este marcat de influenţele variabilelor psihologice, cognitive şi sociale.

Potrivit lui J.C. Abric, actorii comunicării sunt influenţaţi în comunicare de trei tipuri de variabile: psihologice, cognitive si sociale.

Modelul propus de Lewin (1959)pentru explicareavariabilelor psihologice se bazează pe analiza a trei coordonate: principiile funcţionării psihologice, mecanismele proiective şi mecanismele de apărare.Conform principiilor funcţionării psihologice, comportamentul indivizilor este rezultanta forţelor positive şi negative care acţionează asupra organismului la un moment dat şi care modelează acest comportament în unul de apropiere sau de evitare.Pentru a-l înţelege pe celălalt într-o situaţie de comunicare avem nevoie der ăspunsul la două întrebări fundamentale:ce anume încearcă individul să -şi apropie?şi ce caută el să evite? Ascultarea activă şi modelul metaprogramelor din Programarea Neuro Lingvistică pot fi instrumente eficace în acest demers.

Variabilele psihologice sunt acelea care provin din personalitatea, nevoile, motivaţiile şi interesele locutorilor; ele se manifestă explicit, implicit sau inconştient.

Potrivit modelului propus de Lewin pentru explicarea comportamentului uman ( cf. J.C. Abric, 2002), comportamentul individului în câmpul social se concretizează în două direcţii:

- reducerea tensiunilor exercitate asupra sa;

- satisfacerea nevoilor create de forţele interne şi externe care-l influenţează.

Fig.1 Principiul funcţionării psihologice

Dacă urmărim conotaţia forţelor care acţionează asupra individului la un moment dat, suntem deacord că ele pot fi:

- forţe pozitive, care corespund nevoilor de perfecţionare, de atingere a unor obiective, de autorealizare. Ele creează tensiuni pozitive, care vor da naştere unui comportament de apropiere, ce vizează rezolvarea acestor tensiuni;

- forţe negative, care corespund nevoilor de a ocoli anumite obiecte sua situaţii, de a face în aşa fel încât să nut e întâlneşti cu cineva, de evita un eveniment. Ele creează tensiuni negative, care stau la baza comportamentului de evitare (ca în Figura 2, idem).