Forme de organizare în procesul de învățământ

Introducere

Formele de organizare ale procesului instructiv-educativ reprezintă structura organizatorică, cadrul de desfăşurare al activităţii educaţionale formale şi non-formale.Educaţia nu este un proces limitat, spaţial şi temporal cu incidenţă determinată asupra biografiei personale.Formarea individului trebuie să devină un proces continuu. Prin structură, obiective şi conţinut, educaţia trebuie să răspundă necontenit exigenţelor cerute de evoluţia realităţii naţionale şi internaţionale.

Procesul de invatamant este, dupa cum s-a evidentiat anterior, un proces organizat, o activitate deliberat intreprinsa in vederea realizarii unor finalitati bine precizate. Este un sistem a carui buna functionare depinde de interactiunea multiplelor sale componente (continuturi, obiective, metode, mijloace de in-vatamant, resurse umane, relatii pedagogice s.a). Pentru a se asigura interac-tiunea optima a tuturor componentelor sale se impune o forma de organizare adecvata a acestuia, prin intermediul careia urmeaza sa se asigure unitatea, corelarea si articularea armonioasa a activitatii de predare si invatare. Forma de organizare a procesului de invatamant unifica elementele componente ale acestuia intr-un tot si le imprima o finalitate educativa concreta. Acest lucru este foarte important pentru ca randamentul, eficienta procesului de invatamant nu depind numai de calitatea si contributia diverselor sale componente, ci si de modul in care "interactioneaza si se deruleaza ele intr-un cadru organizatoric dat"

Rezulta ca forma de organizare a procesului de invatamant nu trebuie inteleasa ca un cadru exterior al acestuia, ci ca o componenta importanta, aflata in stransa corelare cu celelalte componente si, in primul rand, cu continutul invatamantului.

1. Incursiune istorica in evolutia principalelor forme de organizare a procesului de invatamant

In functie de particularitatile pe care le imbraca aspectele mai sus mentionate si in ideea de a depasi deyavantajele organizarii invatamantului pe clase si lectii, diversi pedagogi au propus de-a lungul timpului diferite forme de organizare a procesului de invatamant.

a. Sistemul monitorial a fost promovat la sfarsitul secolului al XVIII – lea de preotului englez Andrew Bell (1753-1832) intr-un orfelinat din India si ulterior in Anglia, de profesorul John Lancaster (1778-1838). A constat in instruirea unui numar de elevi, monitori, care, la randul lor instruiau ulterior un numar mai mare de elevi de varsta mai mica.

b. Sistemul sau planul Dalton a fost initiat de Helen Perkhurst in localitatea Dalton din SUA. Este cunoscut ca sistem al muncii didactice pe laboratoare si cabinete scolare, clasele pe varste fiind inlocuite cu clasele pe materii, elevii invatand individual, iar profesorul avand rolul de ghid.

c. Sistemul Winnetka promoveaza individualiyarea in invatare si este cunoscut ca sistemul claselor mobile, in functie de aptitudini, a fost aplicat de Charles Wassburne in Chicago, in anul 1922. Elevii pot participa in clase diferite, la obiecte de invatamant diferite, clasele fiind inlocuite cu materiile.

d. Sistemul Decroly sau sistemul centrelor de interes a fost initiat la inceput secolului al XX-lea de pedagogul belgian Ovide Decroly. Sistemul de predare este organizat pe clase, iar disciplinele de invatamant sunt inlocuite cu “centre de interes”, care raspund nevoilor umane fundamentale: hrana, lupta pentru aparare, nevoia de actiune etc. si curiozitatile elevilor.

e. Metoda proiectelor – elaborata de Wiliam H. Kilpatrik, la inceputul secolului al XX-lea in SUA. Accentul se pune pe interesele elevilor si pe activitatea independenta realizata prin proiecte, rolul educatorului fiind de indrumator. Organizarea elevilor se realizeaza individual sau pe grupe.

f. Sistemul dottrens a fost conceput de pedagogul elvetian Robert Dottrens, la inceputul secolului al XX-lea. Se promova un invatamant bazat pe fise de activitate, realizate independent (de recuperare, de dezvoltare, de exersare, de autoinstruire etc.)

g. Sistemul muncii pe grupe constituite in mod liver, dupa preferintele elevilor, in functie de particularitatile de varsta ale acestora. A fost conceput de pedagogul francez Roger Cousinet in secolul al XX-lea si pune accent pe formarea deprinderilor de cooperare, prin jos si alegerea independenta a activitatii de catre elevi.

h. Planul jena a functionat in Germania in secolul al XX-lea si a fost initiat de Peter Peterson. Grupurile erau alcatuite din elevi de varste diferite de 2-3 ani, constituite in mod liber, dupa preferintele acestora. Programele de studiu erau concepute interdisciplinar pe grupe de elevi.

i. Sistemul mannheim este cunoscut ca sistemul claselor de nivel, aplicat in Germania, incepand cu anul 1900 de dr. Sickinger. Elevii erau organizati in clase in functie de capacitatile intelectuale dovedite: clase normale (de nivel mediu), clase auxiliare (pentru deficienti), clase de recuperare (pentru copii fara deficiente, dar care au dificultati la invatatura din motive de boala, de frecventa neregulata la cursuri etc.), clase de elita (pentru copii foarte dotati, organizate pentru invatarea limbilor straine sau pentru adaugarea unor materii neabordate de clasele normale).