Integrarea copiilor cu CES în școala publică

Dacă omul n-a primit decât o educaţie defectuoasă sau rea,

el devine cel mai îngrozitor animal pe care l-a produs pământul.

De aceea legiuitorul trebuie să facă din educaţia copiilor

prima şi cea mai serioasă din preocupările sale." Platon

De-a lungul istoriei umanităţii s-a oferit o conotaţie negativă noţiunii de a fi „altfel”, inclusiv în spaţiul educaţiei. A fi diferit înseamnă a nu fi în conformitate cu majoritatea, cu norma, cu regula, ceea ce a dus implicit la un tip sau altul de sancţiune simbolică la nivel social. În timp, diferenţa a devenit o temă centrală în domeniul educaţiei, au fost lansate mai multe campanii împotriva rasismului, xenofobiei, comunicării, acceptării, cu slogane ca „Toţi diferiţi, toţi egali!”, „Unitate şi comunicare”, etc. În societatea modernă, acceptarea diferenţei devine un obiectiv important al educaţiei, punându-se accent deosebit pe personalizarea acesteia, ca demers de valorificare a diferenţei, a caracteristicilor individuale prin sprijin specific şi promovare a individualităţii în contextul comunităţii.

Din perspectiva acceptării diferenţei şi a promovării drepturilor egale, integrarea copiilor cu CES în învăţământul de masă a devenit o politică educaţională explicită, solicitată şi justificată de diferite „grupuri de interese” din care amintim decidenţii politici, societatea în sine, părinţii şi şcoala, care consideră această integrare necesară ca mod de promovare a abordării globale a dezvoltării personalităţii copilului, un drept egal pentru o educaţie de calitate, ca deschidere către comunitate şi ca dezvoltare a respectului pentru diversitate. Chiar dacă au fost şi păreri contra, majoritatea a decis că integrarea copiilor cu CES este imperativ necesară pentru integrarea acestora în societate şi pentru „şansa de a fi egali cu ceilalţi”.

Cerinţele educative speciale constituie un concept apărut recent care defineşte cerinţele specifice faţă de educaţie ale copilului, derivate sau nu dintr-o deficienţă. Aceste cerinţe reies din particularităţile individuale de dezvoltare, învăţare, relaţionare cu mediul, din experienţele anterioare ale copiilor, din problemele sociale şi de existenţă ale lor, pot fi temporare sau se pot instala pentru totdeauna, apărând la etapele cele mai timpurii ale dezvoltării şi la toate nivelurile sistemului de educaţie.

Şcoala începe să capete tradiţie şi experienţă în lucrul cu copiii cu CES. S-a impus astfel dezvoltarea unor competenţe de lucru diferenţiate şi personalizate la cadrele didactice, ajungându-se ca după o minimă documentare să se confirme de cele mai multe ori necesitatea stabilirii clare a unor condiţii de lucru şi a unei evaluări de obiective a acestor copii.

Măsura de integrare a copiilor cu CES în învăţământul de masă este considerată de cadrele didactice benefică pentru astfel de copii, dar perturbatoare pentru ceilalţi. Unele cadre didactice consideră că această integrare ar trebui făcută în urma unei evaluări obiective şi responsabile, copiii dovedind că pot face faţă cerinţelor şcolii de masă, iar recomandarea pentru şcolile speciale să fie făcută doar dacă nu se îndeplinesc o serie de condiţii minimale de integrare şi participare la viaţa şcolară. Măsura de integrare a copiilor cu CES în învăţământul de masă este în asentimentul părinţilor care de cele mai multe ori insistă să-şi înscrie copiii în şcoli de masă, chiar dacă recomandarea specialiştilor se îndreaptă către cele speciale. Părinţii justifică această opţiune prin afirmaţia că şcoala de masă ajută copilul pentru integrarea în societate şi că o şcoală specială l-ar afecta din prisma contactului cu problemele altor copii. De aceea este bine ca familia să consulte, înainte de înscrierea la şcoală, un medic specialist în vederea stabilirii unui diagnostic concret dar şi să prezinte ulterior cadrului didactic detalii clare despre starea de sănătate a copilului. Familia trebuie să fie conştientă de necesităţile copilului şi să-şi păstreze realismul acceptând un diagnostic posibil şi să urmeze indicaţiile specialiştilor, pentru binele copilului. Odată efectuată informarea părinţilor, diagnosticarea clară şi recomandarea de specialitate, următorul pas constă în înscrierea la şcoală, fie ea de masă sau specială, in funcţie de necesităţile de dezvoltare ale micuţului. Cadrul didactic, urmărind etapele adaptării curriculumului (documentarea, evaluarea iniţială, adaptarea propriu-zisă, monitorizarea elevului cu C.E.S., evaluarea finală) întocmeşte un plan personalizat de recuperare, consultându-se periodic cu psihologul copilului pentru înregistrarea progreselor sau regreselor acestuia. Aceasta este situaţia ideală, care oferă beneficii reale copilului cu nevoi speciale.