Învățarea prin cooperare

INTRODUCERE

În mijlocul anilor 1960, învățarea prin cooperare era relativ necunoscută și grav ignorată de către educatori. Orice nivel de educație, fie el elementar, secundar sau universitar, era dominat de o învățare competitivă și individualistă. Rezistența culturală în fața învățării prin cooperare era bazată pe un Darwinism social, pe premisa că elevii trebuie învățați să supraviețuiască într-o lume „care-pe-care” dominată de competiție.

După continue crize și un declin evident al sistemului educațional românesc, învățământul parcă încă se confruntă cu probleme din ce în ce mai complexe, necesitând un nou mod de gândire, idei noi, informații noi și binențeles, un nou mod de a învăța.

Donna Ogle scrie că „unul dintre țelurile sistemului (...) de învățământ este să formeze cetățeni care să poată contribui în mod inteligent la rezolvarea problemelor cu care se confruntă societatea noastră, cetățeni capabili să gândească critic și să ajute la rezolvarea problemelor atât în comunitățile locale, cât și la nivel național și internațional” (p. 25) Pentru a atinge acest scop, școlile și clasele trebuie să ofere o atmosferă care să promoveze gândirea, să încurajeze discutarea și exprimarea ideilor, a convingerilor și a filosofiilor. Cu alte cuvinte, școlile trebuie să devină centre de stimulare intelectuală a gândirii, a învățării, unde informația (conținutul) să devină catalizatorul gândirii, mai degrabă decât un punct terminus al acesteia. (Ogle, 1992)

Un mijloc de creare al acestui mediu propice gândiri este introducerea metodelor de învățare prin colaborare între metodele de predare. Vîgotski, așa cum scrie Costa (1992), a arătat că dezvoltarea intelectuală este atât produsul proceselor interne, cât și al celor externe, sociale. El subilinia că gândirea la nivel superior apare din relații, adică din dialogul dintre oameni. Costa adăuga: „Împreună, indivizii generează și discută idei, ajungând la o gândire care depășește posibilitățile unui singur individ. Împreună, ei exprimă diferite puncte de vedere, ajung sau nu la un acord, identifică și rezolvă discrepanțele și cântăresc alternativele.” (p. 177) (Costa, A.L. 1992, apud Temple, Steele, Meredith, 2002)

DEFINIȚII ȘI TEORIA INTERDEPENDENȚEI SOCIALE

Învățarea prin cooperare este o strategie de instruire structurată și sistematizată a grupurilor mici de elevi, astfel încât aceștia să poată lucra împreună urmând ca fiecare membru al grupului să-și îmbunătățească performanțele proprii și să contribuie la creșterea performanțelor celorlalți membrii ai grupului. (Johnson R., Johnson D., Holubec E., 1994)

Învățarea cooperativă este o metodă didactică bazată pe organizarea în funcție de obiective operaționale bine stabilite, a unei munci colective fondate pe complementaritate, orientată spre aspectului social al învățării și care vizează dezvoltarea deprinderilor de comunicare interpersonală, a interacțiunilor, competențelor și comportamentelor sociale ale copiilor. (Ionescu M., Bocoș M., 2001)

Teoria învățării prin cooperare se inspiră din teoria privind interdependența socială. Cei care au formulat și susținut această teorie și practicile de învățare echivalente sunt Kurt Lewin (1890-1947), Morton Deutsch și frații David și Roger Johnson.

Interdependența socială are loc atunci când realizările fiecărui individ în parte sunt afectat de către acțiunile altora. (Deutsch 1949a, 1962, Johnson & Johnson 1989, 2005, apud Johnson & Johnson, 2008) Există două tipuri de interdependență socială, pozitivă (cooperare) și negativă (concurență). Interdependența pozitivă există atunci când indivizii pot percepe că își pot atinge scopurile numai și numai dacă și alți indivizi cu care colaborează își ating propriile scopuri. În acest mod, își promovează unul altuia eforturile cu scopul de a-și atinge obiectivele. Interdependența negativă există atunci când indivizii percep că își pot atinge scopurile numai și numai dacă dacă alți indivizi cu care sunt în competiție nu reușesc să își atingă propriile scopuri. În acest mod, își obstrucționeză unul altuia eforturile de a-și atinge scopurile. Nicio interdependență rezultă într-o situație în care indivizii consideră că își pot atinge obiectivele, necontând dacă alții și le ating pe ale lor sau nu reușesc să le atingă.

Fiecare tip de interdependență are anumite rezultate în detrimentul proceselor psihice. Le vom reaminti doar pe cele în situația unei interdependențe pozitive: „substitutability” (gradul în care acțiunile unei singure persoane pot substitui acțiunile altei persoane), „inducibility” (deschidere spre a fi influențat și de a influența pe alții), și „positive cathexis” (investiții de energie psihologică pozitivă în obiective în fața propriei persoane). (Deutsch 1949a, 1962, apud Johnson & Johnson, 2008)