O psihologie a educației de Gabriel Albu

Introducere

Pentru orice minte deschisa si orice om de buna credinta pare din ce in ce mai clar ca a face educatie presupune studiul tot mai sistematic, mai atent si mai nuantat al psihologiei. Pregatirea oricarui profesor pentru activitatea cu elevii nu mai poate ramane doar la nivelul bogatelor si temeinicelor cunostinte cerute de predarea-evaluarea diferitelor discipline de invatamant. Obiectivele oamenilor catedrei nu se mai pot restrange doar la exigentele si standardele cognitive. Aceasta, deoarece:

a.) Ei sunt nevoiti sa transmita ceea ce stiu (sau ceea ce li se cere) elevilor, adica sunt (permanent) in situatia de a se face intelesi, de a demonstra, de a atrage, de a incanta, de a provoca, de a consolida. Pe scurt, de a convinge.Si atunci, transferul de informatie, de repere, accente si valori-atitudini presupune formarea anumitor abilitati, capacitati psihologice, umane, interactionale.

b.) Cresterea, formarea, invatarea inseamna mai mult decat solicitarea, utilizarea si stimularea memoriei, inteligentei, a docilitatii si conformismului.

Pentru toate acestea, daca nu si pentru multe altele, intuitia nu mai este, in cele mai multe cazuri, suficienta. A cunoaste oamenii, a cunoaste elevii si a interactiona adecvat cu ei implica si alte dimensiuni ale spiritului nostru decat intuitia. Din pacate, de multe ori, oamenii scolii raman doar la nivelul cunoasterii si intelegerii comune, cotidiene, globale ale elevilor si ale relatiilor formative cu ei, pretinzand, in schimb, in fata celorlalti, ca ii cunosc foarte bine, ca stiu foarte bine cu cine au de-a face. Experienta acumulata la catedra si in viata obisnuita este luata drept argument invariabil si imbatabil.

Stim cu totii cat de riscant este sa-i contestam cuiva propria experienta profesionala si de viata. Este ca si cum l-am contesta ca persoana, ca om.

Mai mult, credem ca experienta noastra tine locul oricarui studiu, teoretic sau experimental, in orice imprejurare sau in orice problema. Experienta este supralicitata in aceeasi masura in care cercetarea sistematica si teoretica este subestimata.

In aceste (nefericite, dar des intalnite) conditii, multi oameni ai scolii, la diferite niveluri de invatamant, intra in relatii cu oamenii, inclusiv colegi, cu elevii intocmai omului obisnuit (de orice alta profesie) care angajeaza relatii cu semenii, cu copiii. Mai precis, ei angajeaza relatii la nivelul simtului comun, asa cum ii dicteaza instinctul social sau instinctul de conservare imediata, de moment, fara subtile rafinamente si constrangeri psihologice, mai profunde.

In general, eficienta scolii si a fiecarui profesor in parte depinde intr-o mare si reala masura de zona lui de cunoastere, de intelegere si de pricepere psihologica.

Cum stim deja cu totii, invatarea si formarea nu implica doar transmitere si insiruire – mai mult sau mai putin neutra si clara – de cunostinte, date, informatii, “ci intreaga personalitate a educatorului si intreaga personalitate a discipolului”.

Astfel spus, in actul de formare-dezvoltare, de afirmare de sine nu sunt, si nu pot fi, implicate doar procesele cognitive. Ar fi prea superficial si prea formal, iar riscul de a esua prea tare.

Cream, poate fara sa vrem, premise pentru ca:

- Elevul sa fuga de la scoala.

- Elevul sa refuze, launtric, intrinsec, sa invete.

- Intelegerea si comunicarea dintre profesor si elev sa mearga greu sau deloc.

- Sa apara premise pentru aparitia conflictelor, indiferentei sau ostilitatii.

Educatia, formarea, invatarea, cresterea nu se rezuma doar la a cere sau a impune elevului, tanarului, la a-l trata doar ca pe un enorm vas de umplut.

Dorinta de a fi om, intotdeauna mai om, nu se aprinde doar prin cunostinte, doar prin norme, doar prin amenintari. Copiii, adolescentii, tinerii pot fi ajutati sa creasca, sa se maturizeze, sa se implineasca daca stim sa-i ajutam, sa le castigam increderea, daca au ajuns sa creada sincer in noi. Ei isi pot lamuri singuri scopurile majore de a trai, avantajele cooperarii, importanta controlului invidiei si frustrarilor inerente.

Pe scurt, nu putem ajuta oamenii, copiii sa se dezvolte daca ei nu ne lasa sa intram in sufletul lor, sa facem parte din lumea lor apropiata.

In lucrarea de fata – un mod de a vedea psihologia educatiei – autorul a considerat ca marile momente, cheile fundamentale ale formarii si afirmarii fiecaruia ca om sunt: motivatia, afectivitatea, creativitatea si personalitatea.

Gabriel Albu sustine faptul ca, atunci cand in relatia cu copiii, cu elevii, nu ne sunt indiferente motivatia, starea lor afectiv-emotionala, explozia creativitatii din fiecare si personalitatea (ca maturizare si auto-afirmare), ne putem oferi mari sanse de reusita profesionala. Iar reusita noastra profesionala se leaga strans de iesirea in lume a unor oameni sanatosi (la trup si la suflet), cu sentimentul ca se implinesc prin ceea ce fac, ca se exprima deplin, ca au un sens, ca iubesc viata si nu se tem de ea.

Fie si prin faptul ca ne dezvaluie doar ceea ce era tacit in noi, autorul spera ca, dupa parcurgerea lucrarii, sa intelegem mai bine ca simtul comun, flerul, intuitia si experienta sunt, totusi, insuficiente pentru o mai deplina si mai autentica viata de formare a oamenilor, asa cum sunt viata si activitatea invatatorilor, institutorilor si profesorilor.

Prezentarea cartii

Lucrarea de fata, “O psihologie a educatiei” a lui Gabriel Albu, este structurata in patru capitole:

- Capitolul 1. Motivatia si bunastarea invatarii.

- Definirea si functiile motivatiei

- Modalitati si structuri motivationale

- Tipuri de motivatie (formele motivatiei)

- Problematica motivatiei scolare

- Capitolul 2. Temeiul afectiv al educatiei.

- Definirea si caracterizarea generala a proceselor/starilor afective

- Formele de manifestare a proceselor/starilor afective

- Sentimentele fundamentale. Dragostea, prietenia, fericirea.

- Sentimentele suparatoare/dureroase

- Evolutia afectivitatii. Starile afective si scoala.