Problematica Dezvoltării și Educabilitatea

Dezvoltarea este o noţiune foarte generală, care desemnează totalitatea proceselor de transformare prin care trec organismele vii sau instituţiile sociale (societate, cultură, economie etc); ea presupune trecerea de la simplu la complex, printr-o succesiune de stadii, fiecare dintre acestea având un specific cantitativ şi calitativ propriu.

Dezvoltarea fiinţelor umane se desfăşoară pe mai multe planuri: biologic, care implică creşterea şi maturizarea fizică (somatică), morfologică şi biochimică a diferitelor componente ale organismului; psihic, care presupune formarea şi perfecţionarea diferitelor procese, funcţii şi însuşiri psihice în cursul ontogenezei (evoluţia individuală); social, care se referă la formarea şi reglarea conduitei (comportamentelor) în conformitate cu modelele şi normele sociale.

Creşterea reprezintă o dimensiune a dezvoltării în sens cantitativ. Procesul complementar este cel de maturizare care exprimă atingerea gradului de dezvoltare completă a unor funcţii ale organelor interne sau a unor fenomene psihice.

Dezvoltarea psihică reprezintă procesul de formare a unor seturi de procese, însuşiri şi dimensiuni psihice şi, totodată, procesul de însuşire şi restructurare continuă a acestora.

Educabilitatea reprezintă problematica generală a dezvoltării psihice, putând fi definită drept capacitate şi disponibilitate a omului de a recepta influenţele externe, sau ca potenţare a capacităţii omului de a fi receptiv la educaţie. Ea presupune abordarea a ceea ce este cunoscut ca fiind factorii dezvoltării psihice şi a importanţei fiecăruia dintre aceşti factori – ereditatea, mediul şi educaţia în dezvoltarea ontogenetică. De-a lungul timpului cercetările asupra rolului acestor factori au diferenţiat trei concepţii privind educabilitatea:

- Teoria ereditaristă susţine ideea determinismului biologic, ereditar în dezvoltarea fiinţei umane; premisa de la care se porneşte este că dezvoltarea psihică este un “dat” ce urmează a se desfăşura conform programului ereditar.

- Teoria ambientalistă susţine determinismul social; potrivit acesteia, mediul are putere absolută asupra individului uman, el generând structura şi conţinutul vieţii psihice.

- Teoria dublei determinări (interacţionistă) susţine ideea că interacţiunea între factorii ereditari şi cei socio-culturali generează un context situaţional care conduce la evoluţia individului; ereditatea oferă un potenţial care nu se manifestă în lipsa condiţiilor de mediu favorabile, la care se adaugă liberul arbitru.

Cercetările recente confirmă perspectiva interacţionistă, aşa cum

poate fi remarcat în continuare.

FACTORII DEZVOLTARII PSIHICE

EREDITATEA reprezintă însuşirea fundamentală a materiei vii de a transmite de la o generaţie la alta, de la înaintaşi la urmaşi, mesajele de specificitate (însuşiri stabile ale speciei, ale grupului, ale individului) sub forma codului genetic.

Categoriile de însuşiri care se moştenesc, datorită mecanismelor eredităţii, sunt: însuşiri comune pentru toată specia umană (organizarea corporală, tipurile de organe, sisteme şi aparate anatomice, trebuinţele fundamentale pentru viaţă – hrană, aer, apă etc, reflexele necondiţionate); însuşiri individuale fizice (masa corporală, conformaţia corporală şi a feţei, pigmentarea pielii, culoarea ochilor şi a părului, pilozitatea), biochimice (grupa sanguină, structura celulelor, particularităţile metabolice), funcţionale şi psihice (particularităţile sistemului nervos, particularităţile perceptive-senzoriale, predispoziţii care intră în structura aptitudinilor).

Importanţa eredităţii în dezvoltarea psihică poate fi sintetizată în câteva aspecte:

- Moştenirea ereditară apare ca un complex de predispoziţii şi potenţialităţi (de exemplu, structurile aptitudinale se pot exprima sau nu, în funcţie de ocaziile oferite de mediu şi/sau educaţie);

- Diversitatea psihologică umană are o rădăcină ereditară, dar nu se reduce la aceasta;

- Rolul eredităţii se exprimă diferit în diversele aspecte ale vieţii psihice: unele poartă mai puternic amprenta eredităţii (precum temperamentul, aptitudinile, emotivitatea), altele mai puţin puternic (de exemplu, atitudinile sau caracterul);

- Rolul eredităţii nu este constant în viaţa individului: este mai ridicat la începutul şi spre sfârşitul vieţii.

- Ereditatea oferă premisele unor momente de optimă intervenţie din partea mediului educativ, numite perioade sensibile sau critice; anticiparea forţată sau pierderea acestor perioade pot avea consecinţe negative asupra dezvoltării normale a unor aspecte ale vieţii psihice (cum ar fi, de exemplu, învăţarea mersului sau a limbajului).

MEDIUL, ca factor al dezvoltării umane, este constituit din totalitatea elementelor naturale şi sociale, materiale şi culturale cu care individul interacţionează, direct sau indirect, pe parcursul evoluţiei sale.