Psihologia învățării teorii și aplicații educaționale

CAPITOLUL I

Cand vorbim despre invatare, mereu o raportam la fiinta umana desi nu este un fenomen exclusiv uman. se regaseste si in lumea animala si in intreaga lume vie, impletindu-se strans cu un alt fenomen, acela de adaptare .

Unii autori chiar definesc invatarea ca un proces de adaptare a organismului la mediu.

Invatarea este raspandita in intreaga lume vie, dar sfera, continutul, complexitatea si mai ales semnificatia ei pentru orgnism depind de treapta de evolutie pe care se afla organismele care sunt supuse invatarii.

Invatarea este omniprezenta in viata omului, ea fiind implicata atat in achizitionarea de informatii cu caracter academic, cat si in dezvoltarea de noi aptitudini, in cea emotionala si sociala a individului si, in general, in cea a intrgii personalitati.

Acest proces atat de complex cum este invatarea a fost si continua sa fie subiect de investigatie pentru cercetatorii din domenii diferite.

Neurologii cerceteaza mecanismele neurofiziologice ale invatarii si indica in acest sens trei tipuri de mecanisme :

- anatomice (rolul anumitor nuclei ai encefalului)

- bioelectrice (rolul secventelor de impulsuri care circula de-a lungul neuronilor)

- biochimice (legata de actiunea mediatorilor creierului si a sintezei proteice).

Psihologii studiaza, in conditii de laborator sau in mediu natural de

invatare, modul in care se produc modificarile in comportamentul unei persoane, conditiile in are are loc invatarea si legile care o guverneaza.

Sociologii sunt preocupati de dimensiunea sociala a invatarii si examineaza mediul in care se produce invatarea.

Pedagogii au in atentie optimizarea invatarii scolare. Ei incearca sa transpuna teoriile psihologice ale invatarii in modele ale instruirii.

Datorita opiniilor diferite , definitiile conceptului de invatare sunt numeroase.

- “Procesul dobandirii experientei individuale de comportare” (A.N. Leontieu 1960)

- “Modificarea dispozitiei sau capacitatii umane ce poate fi mentinuta si care nu poate fi atribuita procesului de crestere.” (Gagné, 1975, p. 11)

- “Invatarea este o schimbare in comportamentul unui organism ca urmare a unei interactiuni cu mediul, care se traduce printr-o crestere a repertoriului sau”. (Doron, Parot,1999, p. 439)

Din definitiile prezentate, putem sintetiza faptul ca pentru a vorbi de invatare, trebuie indeplinite trei conditii:

- sa existe o schimbare in comportament;

- schimbarea sa fie rezultat al experientei;

- schimbarea sa fie durabila.

Ceea ce conteaza mai mult nu este ce invatam, ci cum invatam.

Invatarea trebuie sa duca, nu la simple acumulari de informatii, ci la formarea unor capacitati de orientare, gandire si de creativitate

I.2.

In psihologie exista diverse moduri de a clasifica invatarea in functie de criteriul utilizat.

a) Obisnuinta este forma cea mai elementara de invatare care se manifesta in cadrul adaptarii senzoriale, ca atenuare sau estompare treptata a efectului initial al unui stimul, urmare a prelungirii in timp a actiunii acestuia sau a cresterii frecventei lui in campul nostru perceptiv.

b) Invatarea asociativa este cea care presupune invatarea relatiilor dinte evenimente. In conditionarea clasica un organism invata ca un eveniment vine dupa altul, iar in conditionarea instrumentala, un organism invata ca o reactie a sa va fi urmata de o anumita consecinta. Ambele forme de conditionare implica formarea de asociatii, adica invatarea faptului ca anumite evenimente se produc impreuna.

c) Invatarea complexa se sprijina pe teritoriile cognitiviste care arata ca elementul cel mai important in invatare il reprezinta capacitatea organismului de a-si reprezenta in plan mental evenimente ale lumii reale si de a opera cu aceste reprezentari.

Psihologul Robert M. Gagne (1975) propune opt tipuri diferite de invatare dispuse intr-o ordine ierarhica.