Psihopedagogia Deficienților Vizuali

1. Ramurile psihopedagogiei deficientelor de vedere.

Tiflopsihologia este o ramura a psihopedagogiei speciale sau a defectologiei, având ca obiect de studiu legile specifice si fenomenele ce caracterizeaza dezvoltarea diverselor structuri ale personalitatii deficientilor vizuali (nevazatori si ambliopi), a instruirii si educarii acestora, cu scopul fundamentarii stiintifice a masurilor si metodelor menite sa contribuie la recuperarea si integrarea sociala a diferitelor categorii de deficienti.

Handicapul de vedere produce un dezechilibru la nivel comportamental, influentând, negativ, relatiile subiectului cu mediul înconjurator. La handicapatii de vedere din nastere. desi apar dificultati de relationare, tensiunile interioare sunt mai reduse, spre deosebire de handicapul de vedere survenit (accidente, boli) unde dezechilibrele sunt foarte puternice, iar framântarile îl marcheaza pe individ toata viata.

Este importanta crearea unui spatiu, a unui mediu securizant de întelegere fata de handicapat, pentru ca evolutia personalitatii sa duca la o cât mai buna integrare si la un confort psihic al acestor persoane.

Este de mentionat faptul ca în problematica tiflopsihologiei intra nu numai cazurile de cecitate totala, dar si categoriile de deficienti care prezinta diferite grade de diminuare a vederii, de la ambliopia usoara pâna la ambliopia grava si cecitatea practica (orbii cu vedere reziduala).

Tiflologia, cu subramurile ei, tiflopsihologia si tiflopedagogia, marcheaza si ea caracterul de disciplina de granita în cadrul psihopedagogiei speciale (defectologie) si este centrata pe studiul particularitatilor psihice ale handicapatilor de vedere, evolutia activitatii psihice si dezvoltarea operatiilor instrumentale, constituirea structurilor de personalitate si organizarea activitatii instructiv-educative, a celor educational-recuperative în vederea pregatirii subiectului pentru viata. În acest scop, din tiflopsihologie s-a diferentiat o parte speciala, denumita tiflometodica, axata pe metodologia predarii disciplinelor de studiu cuprinse în programa scolara, iar din tiflopsihologie s-a constituit tiflotehnica, ca parte teoretico-practica a construirii si folosirii materialului didactic si a aparaturii utilizate în activitatile scolare.

Psihopedagogia deficientilor vizuali, ca disciplina stiintifica, studiaza problemele cunoasterii psihologice si îndrumarii educative a nevazatorilor si slabvazatorilor precum si procesul de recuperare sociala a acestora. Este o disciplina necesara personalului didactic care lucreaza cu copii cu deficiente de vedere totale sau partiale, parintilor acestor copii, cercetatorilor din domeniul respectiv, tuturor celor care, într-un fel sau altul, vin în contact cu acesti copii si pot înrâuri dezvoltarea lor fizica, psihica si sociala.

Se întelege ca aceasta disciplina se bazeaza pe legitatile generale ale pedagogiei si psihologiei, aplicate la studierea, educarea si recuperarea nevazatorilor si slabvazatorilor. Aceasta disciplina nu reprezinta un simplu transfer al psihologiei si pedagogiei generale la un domeniu anume. Este vorba de un domeniu specific de cunoastere psihologica, actiune educativa si cercetare stiintifica. Dezvoltarea copiilor în conditiile lipsei totale sau partiale a functiei vizuale ridica probleme specifice, care cer o cercetare speciala pentru a se stabili o metodologie educationala adecvata situatiilor diverse care apar.

Pornim de la faptul ca acesti copii au acelasi drept la educatie si la activitati recreative, la pregatire profesionala, autonomie si fericire în viata ca toti ceilalti copii. Exista astazi în lumea civilizata un consens ca si acesti copii trebuie sa se bucure de facilitatile educationale destinate majoritatii, adica de conditii normale. Exista si consensul pedagogic ca educatia lor trebuie axata nu atât pe deficienta cât pe posibilitatile de care ei dispun, în ciuda deficientei. Astazi stim ca handicapul este nu numai urmarea deficitului organic dar si un produs social si ca sta în puterea noastra sa prevenim si sa remediem starile de inadaptare, uneori mai daunatoare decât chiar deficienta primara. Acestor copii trebuie sa le întindem o mâna frateasca, în numele solidaritatii umane. Trebuie sa ne depasim prejudecatile si anxietatile, sa ne cunoastem si sa învatam sa traim împreuna, spre binele nostru comun.

2. Frecventa ambliopiei de fixatie excentrica în ultimele decenii.

În aceste cazuri sunt dereglate mecanismele de fixare foveala. Zona foveala, care asigura acuitatea vizuala cea mai ridicata nu mai detine directia vizuala principala a ochiului ambliop. Aceasta linie de directie dintre ochi si obiect este preluata de o zona excentrica a retinei, localizarea vizuala si tactila facându-se conform directiei vizuale a punctului de fixatie excentrica''. Remedierea este la început o problema exclusiv medicala, cu aparatura speciala care rectifica directia vizuala prin stimularea puternica a regiunii maculare. Dupa ce se creeaza conditiile fiziologice este necesar însa si exercitiul vizual în cabinetul de educatie vizuala, în care copilul se deprinde treptat cu localizarea spatiala corecta, unul din instrumentele de readaptare folosite în acest scop purtând chiar numele de localizator.

3. Incidenta deficientei de vedere în rândul populatiei.

Sunt considerati orbi aceia care nu au nici o perceptie a formelor, culorilor sau a luminii, cu acuitatea vizuala cuprinsa între 1/35 si 1/10 si care nu zaresc lumina, iar ambliopii bilateral sau deficientii vizual partial sau slab vazatorii sunt aceia care prezinta de la 1 la 4 zecimi de acuitate vizuala la cel mai bun ochi, dupa corectie. Acestia reprezinta 1-2% din populatia scolara. Între aceste doua categorii exista copii, în general considerati orbi, dar care de fapt sunt mari deficienti de vedere, posedând resturi vizuale si susceptibile de reeducare

4. Prima scoala de nevazatori: unde, cine a înfiintat-o.

Sub influenta lui Diderot, a aparut prima scoala de nevazatori ce a fost realizata de Valentin Haqy, pâna atunci educatia deficientilor vizual era o idee dar nu si o practica.

Valentin Haqy (1745-1822), om de cultura de un umanism profund, format în spiritul ideologiei iluministilor, are meritul de a fi conceput un învatamânt pentru nevazatori bazat pe citirea prin pipait a unor litere în relief. El a înfiintat la Paris, cu mijloace proprii, o scoala pentru copiii orbi, care s-a deschis în anul 1784. Era prima scoala de acest fel din lume. El a pregatit pentru elevii sai texte cu caracterele de tipar obisnuite dar imprimate în relief pe un carton subtire, precum si unele forme de material didactic ajutator pentru învatarea cititului pe cale tactila. Investigarea tactila a literelor era dificila si solicita mult timp, dar important era ca se gasise o solutie pentru instruirea acestor copii. Într-o carte intitulata Essai sur l'éducation des aveugles, V. Haqy si-a prezentat metoda.