Raportul dintre strategie didactică, stil educațional și situație de criză educatională în învățământul primar și preșcolar

După cum s-a putut observa până acum, nu puţine sunt cazurile în care cadrul didactic seconfruntă cu unele situaţii aparent insolvabile care afectează prin obstaculare bunul mers al

activităţilor din clasă.

Mecanismele de a prevedea, delimita, defini, controla şi soluţiona o situaţie de criză presupun

un efort mare, strategii de intervenţie ferme, dar prudente, un consum sporit de energie

nervoasă şi fizică, cu şanse de a determina consecinţe greu de evaluat in planul echilibrului

psihic al persoanelor implicate. Traumele pot fi semnificative întrucât „tentaculele" crizei tind

să pună stăpânire şi pe elemente conexe, aparent neimplicate în situaţia generatoare.

Extensia crizei este favorizată şi de intervenţiile stângace, ori chiar de nonintervenţiile cadrului didactic nepregătit şi neabilitat din punct de vedere managerial pentru o asemenea derulare evenimenţială. De obicei situaţia de criză este recunoscută numai in momentele limită, deşi fragmente ale acesteia au fost identificate anterior, limitând la maximum şansele de soluţionare promptă.

I.Definiţii, caracteristici ale conceptelor: strategie didactică, stil educaţional, situaţia de criză educaţională

Strategia didactica = sistem complex si coerent de mijloace, metode, materiale si alte resurs educationale care vizeaza atingerea unor obiective.

- ocupă un loc central în cadrul activitatii didactice, deoarece proiectarea si organizarea lectiei se realizează în functie de decizia strategica a profesorului.

- este concepută ca un scenariu didactic complex, în care sunt implicati actorii predării - învăţării, conditiile realizarii, obiectivele şi metodele vizate.

- prefigureaza traseul metodic cel mai potrivit, cel mai logic si mai eficient pentru abordarea unei situatii concrete de predare şi învăţare astfel se pot preveni erorile, riscurile şi evenimentele nedorite din activitatea didactică).

- Caracteristici ale strategiei didactice:

• implică pe cel care învaţă în situaţii specifice de învăţare;

• raţionalizează şi aduce conţinutul instruirii la nivelul/dupa particularităţile psihoindividuale.

• creează premise pentru manifestarea optimă a interacţiunilor dintre celelalte componente ale procesului de instruire

• presupune combinarea contextuală, originală, unică, uneori, a elementelor procesului instructiv-educativ.

- Tipuri de strategii didactice:

1. strategii inductive, al caror demers didactic este de la particular la general;

2. strategii deductive (invers faţă de cele inductive): general  particular,legi sau

principii  concretizarea lor în exemple;

3. strategii analogice - predarea şi învăţarea se desfăşoară cu ajutorul modelelor;

4. strategii transductive cum sunt explicaţiile prin metafore;

5. strategii mixte: inductiv-deductive şi deductiv-inductive;

6. strategii algoritmice: explicativ-demonstrative, intuitive, expozitive, imitative, programate şi algoritmice propriu-zise;

7. strategii euristice - de elaborare a cunoştinţelor prin efort propriu de gândire, folosind problematizarea, descoperirea, modelarea, formularea de ipoteze, dialogul euristic, experimentul de investigare, asaltul de idei, având ca efect stimularea creativităţii.

 Stilul educaţional = constituie o sinteză de calităţi, capacităţi şi componente educaţionale, manifestate în modalităţi de proiectare, organizare, desfăşurare si evaluare a activităţilor instructiv-educative.

Se pot distinge următoarele tipuri de stiluri :

a) în plan vertical : individuale, bazate pe identitatea fiecarui profesor;

grupale, referitoare la profesori cu particularitati stilistice asemanatoare;

b) în plan orizontal : dupa eficienta invatarii :stil centrat pe profesor si stil centrat pe elev ; dupa structura de personalitate a profesorului : apropiat sau distant, metodic, sistematic sau neorganizat, stimulativ sau rutinar.

Stilul imprimă pecetea personalităţii în rezolvarea problemelor. În funcţie de rolul dominant al profesorului, se pot distinge următoarele stiluri :

1) autoritar - caracterizat prin hotărâre în luarea deciziilor, în promovarea tacticilor predării, a modalităţilor de lucru, a tehnicilor i etapelor activităţii care sunt comunicate şi dirijate efectiv de către el; profesorul structurează timpul, iniţiativele nu sunt încurajate şi nici admise; el recompensează ori sancţionează atitudinile şi rezultatele instruirii elevilor şi se menţine la o anumită distantă de grup ;

2) democrat - înseamnă cooperare şi conlucrare cu elevii; profesorul propune mai multe variante de predare-învăţare, elevii având posibiltatea de a alege; elevii au libertatea de a se asocia cu cine doresc pentru a rezolva anumite sarcini şi probleme ale învăţării; profesorul prezintă criteriile comune de apreciere, de lăudare, de criticare pe care le respectă în comun cu elevii; el se comportă ca un membru al grupului;

3)’’laissez-faire’’ se referă la un conducător pasiv, indiferent, care consideră că întotdeauna e suficient ce, cât si cum preda ; acceptă deciziile elevilor şi le ofera ajutor la cererea lor .

Situaţie de criză educaţională = un eveniment sau un complex de

evenimente inopinate, neaşteptate, dar şi neplanificate, generatoare de periculozitate pentru

climatul, sănătatea ori siguranţa organizaţiei (clasei) respective şi a membrilor acesteia.

Definiţia ar trebui completată cu o serie de elemente conexe cum ar fi, pe de o parte,

precizarea gradului de periculozitate, a percepţiei reale ori false a acestuia, iar pe de alta,

gradul de probabilitate a evenimentului studiat.

II. Specificul procesului didactic în învăţământul primar şi preşcolar

Specificul procesului instructiv în învăţământul primar, intenţionează să surprindă câteva aspecte care vizează atât organizarea activităţilor didactice, cât şi curriculum-ul în învăţământul primar.

Formele de organizare a activităţii didactice vizează perfecţionarea corelaţiei profesor-elev, care de-a lungul timpului s-a dezvoltat în raport cu evoluţiile inregistrate la nivelul gândirii pedagogice şi în planul instituţiei şcolare.

De la fundamentarea sistemului de organizare a activităţii didactice pe clase şi lecţii de către Comenius (1975), dezvoltarea acestuia până în zilele noastre a angajat numeroase experimente avansate în cadrul unor paradigme de cercetare specifice pedagogiei tradiţionale, moderne şi postmoderne. Aceasta explicând îmbogăţirea continuă a formelor de organizare a procesului didactic, care fac obiectul a diverse încercări şi în prezent ( Ionescu M., Radu I., coord.,2004)