Repere și etape în evaluarea logopedică

Logopedia este adesea confundată cu terapia tulburărilor de pronunție. De asemenea, logopedia este adesea înțeleasă greșit ca o acțiune de corectare a unor defecte de limbaj. Valoarea terapeutică a intervenției logopedice constă însă în caracterul ei formativ, în măsura în care reușește să stimuleze și alte domenii ale dezvoltării, nu numai limbajul.

Este bine cunoscută interdependența funcțiilor psihice și evidentă legătura dintre limbaj și gândire; însă, tulburările de limbaj pot să apară în prezența unor disfuncționalități din alte domenii decât limbajul și comunicarea. Evaluarea logopedică va avea în vedere toate aspectele care pot fi cauze ale unei tulburări de limbaj sau care pot contribui la ameliorarea acesteia; astfel, chiar dacă ne referim doar la tulburările de pronunție, evaluarea și intervenția logopedică vor avea în vedere nu numai latura fonetică a limbajului, ci și repere ale dezvoltării cognitive, afective și psihomotorii.

În general, autorii taxonomiilor obiectivelor educaționale se raportează la trilogia „cognitiv- afectiv- psihomotor” care se aplică și în cazul evaluării. În lucrarea „Evaluarea în actul educațional-terapeutic” (Ed. ProHumanitate, București, 1999), Elena Vlad sintetizează coordonatele de care trebuie să țină cont evaluarea, în „hexagonul învățării” ce conține 6 parametri:

Cine? elevul

Când? Ce? (ce învață)

(termen de realizare)

Unde? Cu cine? (intervenientul)

(mediul educațional)

Ce mod? (mijloace și resurse)

Aceeași autoare atrage atenția asupra faptului că evaluarea nu trebuie să fie considerată un demers exterior intervenției, ci ca una dintre componentele sale esențiale, întrucât „evaluarea constă în înregistrarea sistematică, organizarea și interpretarea informațiilor disponibile ce privesc o persoană în dezvoltarea sa la un moment dat”.

Mai mult decât în alte domenii, în logopedie evaluarea furnizeză informații necesare „reglării” și „ameliorării” activității pentru ca aceasta să se desfășoare în condițiile unei perfecționări continue. Evaluarea permite cunoașterea și aprecierea rezultatelor, restructurarea demersului terapeutic sau conceperea unor modalități mai eficiente de intervenție precum și feed-back asupra evoluției elevului.

În general, demersul psihopedagogic este flexibil; scopul evaluării, inclusiv logopedice, este acela de a folosi metode mixte și de a obține date multiple și „rezultate convergente, cu o validitate crescută” ( Ioana Drugaș, Laura Hărdălău - Psihologia și logopedia în practica școlară, pg. 50). Eficiența evaluării este asigurată nu numai prin utilizarea unor instrumente standardizate (teste, probe specifice) ce permit obținerea unor date cantitative, ci și prin corelarea acestora cu informații provenite din evaluarea informală: observarea, intervievarea cu privire la dezvoltare, la mediul familial și școlar, desenul, povestirea, jocurile de masă (board game-uri) și chiar softuri educaționale.

Logopedul poate utiliza metodele pe care le consideră cele mai potrivite pentru fiecare copil, ținând seama de punctele tari/slabe ale mijloacelor selectate. Se pot construi situații/ instrumente individualizate cu scopul de a obține participarea copilului și confortul psihic al acestuia. Nu este suficient să se constate că un sunet este deficitar, ci trebuie să se determine și cauza, pentru a stabili un diagnostic corect și pentru a evita erori cum ar fi confuzia între alalie și debilitate mintală sau între alalie senzorială și surdo-mutitate.