Servicii adresate persoanelor cu dizabilități

“ Omul nu este decat o trestie, cea mai slaba din natura; dar este o trestie cugetatoare. Nu trebuie ca intregul Univers sa se inarmeze spre a-l strivi. Un abur, o picatura de apa e destul ca sa-l ucida. Insa in cazul in care Universul l-ar strivi, omul ar fi inca mai nobil decat ceea ce-l ucide, pentru ca el stie ca moare; iar avantajul pe care Universul il are asupra lui… acest Univers nu-l cunoaste!”

Blaise Pascal

DIZABILITATEA reprezinta afectarea uneia sau a mai multor functii esentiale ale fiintei umane, de natura sa diminueze libertatea de expresie sau de actiune a acesteia. In cazul persoanelor cu dizabilitati, exercitarea drepturilor omului trebuie sa conduca la eliminarea integrala sau la reducerea incidentei dizabilitatii, in functie de caracterul si gradul acesteia, de activitatea asumata de subiect, etc. Oamenii sunt fiinte morale, deci libere si responsabile, avand prin urmare puterea de a-si depasi handicapul.

In sectorul asistentei sociale pentru persoanele cu handicap, inca cu cateva decenii in urma, de la idea clara ca trebuie compensat handicapul.

Ideea de baza este asigurarea principiului egalitatii sanselor, astfel incat persoana cu dizabilitati sa aiba aceleasi conditii de viata ca si cele ale persoanelor fara handicap.

Asistenta sociala s-a organizat in fiecare tara pe baza atitudinilor si conceptiei de viata existente in societate in momentul respectiv. Deci, modul in care se organizeaza asistenta sociala are radacini in politica adoptata.

Principiile de baza ale acordarii asistentei sociale pe plan international (destinate grupurilor celor mai defavorizate de societate) sunt:

- principiul legal;

- principiul evaluarii.

PRINCIPIUL LEGAL consta in asigurarea unei persoane prin inscrierea intr-o casa de ajutor de somaj, casa de asigurari de boala sau asociatii asemanatoare. Se plateste o COTIZATIE si, astfel se capata dreptul la o anumita contributie in momentul cand se petrece un eveniment social. Se considera ca aceasta forma de politica este demna si ofera o buna siguranta individului in raport cu sistemul de tratament asigurat.

PRINCIPIUL EVALUARII se bazeaza pe evaluarea facuta de autoritatile asupra nevoilor care trebuie satisfacute pentru a ajuta o persoana aflata in stare de handicap. Drept consecinta, se acorda ajutor economic si servicii pornind de la evaluarea necesitatilor si posibilitatilor de a ajuta.

Serviciile de asistenta sociala adresate persoanelor cu handicap se desfasoara dupa urmatoarele modele:

- centralist (dominat de guvern si parlament) ;

- descentralizat (bazat pe autonomia locala a promovarii politicilor sociale la nivel regional – comune, orase, judete) ;

- initiativa privata :este mai mobila, observa rapid necesitatile nou aparute in societate, descopera lacunele in sistemul public sau pe baza unor convingeri ideologice de credinta sau social-politice, doreste sa ofere alte modalitati de ajutorare.

Acest tip de initiativa este deseori folosit ca inspiratie si, mai ales ca sursa de sprijin pentru sectorul public, de unde poate primi chiar sprijin financiar.

Se considera insa de catre majoritatea specialistilor ca, in acest domeniu deosebit de delicat, raspunderea principala revine autoritatilor publice (statale), iar mutarea ajutorarii sociale in sfera privata, axarea acesteia numai pe raspunderea diferitelor institutii de binefacere, ONG-uri, familii, este o tendinta daunatoare, chiar periculoasa.

Abordarea si interpretarea fenomenului complex al handicapului s-a realizat cu precadere din perspectiva a doua modele, “individual” si “social”. Situate intr-un raport de opozitie.

Modelul “individual” a fost pana recent adanc inradacinat in mentalitatea generala si in constiinta profesionala a specialistilor, fiind preluat in buna masura din medicina si psihanaliza, domenii in care avea semnificatia unui simbol al expertizei, al inaltei specializari.

Modelul ”individual” atribuie problemelor cu care se confrunta persoanele invalide caracterul de consecinte directe ale deficientelor lor. Din aceasta perspectiva, sarcina majora a specialistilor ar fi aceea de a incerca “ajustarea” individului la conditiile unei anumite deficiente (incapacitati), pe de o parte, sub aspectul fizic (prin programe de reabilitare), iar pe de alta parte, sub cel psihic (prin programe care ajuta individul sa faca fata limitarilor respective).

In perspectiva adeptilor modelului « social », societatea este cea care invalideaza persoanele ce prezinta diferite deficiente fizice, prin impunerea unor asteptari nerealiste fata de ele. In acest sens, chiar si diferitele forme de incapacitati fizice apar ca tipuri ale unei opresiuni sociale.

Institutiile si serviciile sociale care au tangenta cu situatia acestei categorii de persoane apar ca produsul dezvoltarii specifice a fiecarei tari, cu radacini adanci in istorie.

Daca deficientele fizice, senzoriale si psihice sunt caracteristice intregii evolutii a umanitatii, in perspectiva istorica s-au inregistrat diferite raspunsuri ale societatii fata de problemele persoanelor cu handicap: caritate, paternalism, represiune, segregare, mutualism, panificare.

Exista marturii ca, din cele mai vechi timpuri, oamenii, in mod individual sau colectiv, au manifestat grija fata de ceilalti, incercand sa trateze insecuritatea sau nevoia umana, sa ajute pe cei care se dovedeau incapabili a-si satisface minimul de cerinte ale traiului. Astfel, chiar si in antichitate exista o varietate de moduri de alinare a suferintei, de ajutorare a celor aflati in nevoie; printre altele, existau practici ca alocatiile zilnice si pensiile pentru invalizi (Trattner, W., 1979). Ulterior, legea religioasa a devenit mai explicita si mai imperioasa; spre exemplu, doctrina crestina, de la bun inceput propovaduia indatorirea de a da, de a oferi si dreptul de a primi in cazul celor aflati in nevoie (de altfel toate religiile, intr-un fel sau altul, postuleaza datoria de caritate fata de cei defavorizati).

Incepand cu secolul al VI-lea, manastirile au devenit agentii de baza in alinarea suferintelor. Treptat, spitalul a devenit o sursa importanta in ajutorarea celor aflati in nevoie in timpul evului mediu; el nu furniza doar ingrijire medicala celor bolnavi, ci si pelerinilor, orfanilor, varstnicilor, saracilor. Primele spitale au aparut de-a lungul principalelor drumuri, atasate manastirilor si doar ulterior ele au fost infiintate si in orase, fiind luate in grija autoritatilor municipale.

In general, pana in secolul trecut, handicapul era considerat ca o fatalitate si suscita din partea comunitatii o atitudine de filantropie; recurgerea la internarea in institutii viza izolarea celui afectat, pentru a nu perturba desfasurarea vietii sociale. Treptat, datorita initiativei private, au aparut primele servicii pentru invalizi, sub forma operelor de binefacere, vizand uneori si stabilimentele scolare.

Punand accentul pe valorizarea fiintei umane ca forta de munca, revolutia industriala a facut necesara o abordare mai sistematica a problematicii legate de handicap si invaliditate, fapt care a dus la aparitia mecanismelor si instrumentelor securitatii sociale: asigurarile sociale si asistenta sociala.

In esenta pareau a se contura doua mari directii de actiune in favoarea persoanelor cu handicap:

1. readaptarea profesionala, reabilitarea, in scopul ocuparii si pastrarii unor locuri de munca, obisnuite sau protejate;