Tulburările de pronunție sau de articulare

TULBURARILE DE PRONUNTIE SAU DE ARTICULARE

La copii apar, relativ frecvent tulburări de pronunţie (articulaţie)

DISLALIA este o tulburare de pronunţie cu cea mai mare frecvenţă între handicapurile de limbaj, atât la normali, cât şi la cei cu deficienţe.

DISLALIA este o tulburare de articulaţie, pronunţie, ce se manifestă prin deformarea, omiterea, substituirea, înlocuirea şi inversarea sunetelor.

La copilul antepreşcolar, este de natură fiziologică, ca urmare a nedezvoltării suficiente a aparatului fonoarticulator şi a sistemelor cerebrale implicate în actul vorbirii.

Frecvenţa: Datele din literatura de specialitate cu privire la frecvenţa dislaliilor diferă de la autor la autor, nu numai de specificul limbii, dar şi în funcţie de exigenţa celui care diagnostichează. Astfel, Sheridan (1946) este de părere că:

- la vârsta de 5 ani dislaliile sunt în proporţie de 26% la fete şi 34% la băieţi.

- la opt ani 15% la fete şi 16% la băieţi

Nikaşina (1961) găseşte printre copiii de clasa a I-a a şcolilor de masă 19,3% hd. de limbaj

Dislaliile scad ca frecvenţă la copiii mai mari. Frecvenţa dislaliilor este în funcţie de vârsta şi nivelul de dezvoltare psihică, de anturaj, condiţii economice, de educaţie.

Sunetele nu sunt toate la fel de afectate. Cele mai frecvent afecate sunt cele care apar mai târziu în vorbirea copiilor: vibranta r, africantele c,g,t şi siflantele s, z, şuerătoarele s, j, consoanele b, d, t, m, n, dintre vocale a, e, u.

Cauze specifice:

- imitarea unor persoane cu o pronunţie deficitară

- metode nefavorabile de educaţie, care nu duc la stimularea vorbirii

- încurajarea copilului preşcolar pentru pronunţia peltică pentru amuzament

- implantarea defectuoasă a dinţilor

- diferite anomalii ale aparatului bucal

- deficienţe cerebrale

- insuficienţa dezvoltării psihice

- hipoacuzie

- slaba dezvoltare a auzului fonematic

- progenia şi pragmatismul

CLASIFICAREA DISLALIILOR

A. Din punct de vedere simptomatologic:

1. dislalie simplă (monomorfă) – tulburările se manifestă sub o formă uşoară, la nivelul unor sunete izolate sau la familia unor sunete (siflante, şuerătoare) şi la acele sunete care se pronunţă mai târziu în ontogeneză, presupunând o coordonare fină a aparatului fonoarticulator

2. dislalie polimorfă – când tulburările se extind asupra majorităţii sunetelor. Vorbirea devine mai greu accesibilă pentru interlocutor, iar în exprimarea gândurilor dislalicului întâmpină dificultăţi. În formele mai grave, se extind asupra înţelegerii vorbirii.

3. dislalie fenerală (totală) când tulburările se extind asupra majorităţii sunetelor. Sunt afectate toate sunetele

B. După criteriul etiologic

1. dislalie mecanică (disglosie) – malformaţii ale organelor periferice ale vorbirii

2. dislalie funcţională

 motorie – apare în urma dificultăţilor motorii ale organelor fonoarticulatoare. La copiii neîndemânatici, cu întârzieri în dezvoltarea motorie.

 senzorială – pe baza unor deficienţe la nivelul mecanismelor senzitive (auzul fonematic sau insuficienţe ale analizei şi sintezei)

C. După criteriul timpului de apariţie

1. dislalie congenitală

2. dislalie dobândită

D. După raportul dominanţei dislaliei în raport cu alte tulburări

1. dislalie primară

2. dislalie secundară

E. Din punct de vedere al fonemului afectat, primesc denumirea din limba greacă a fonemului afectat + sufixul ism în cazul omisiunilor, în cazul înlocuirilor se adaugă şi prefixul para.

- b – betacism – parabetacism

- c – capacism –paracapacism

- d – deltacism – paradeltacism

- g – gamacism – paragamacism

- n – nutacism – paranutacism

- m – mutacism – paramultacism

- s – sigmatism – parasigmatism

- h – hamacism – parahamacism

- t – tetacism – paratetacism

Cele mai frecvente dislalii sunt sigmatismul şi parasigmatismul – pentru grupa şuierătoarelor şi siflantelor.

SIGMATISMUL ŞI PARASIGMATISMUL

Cauze ale sigmatismului şi parasigmatismului

- Deficienţele de auz determină incapacitatea discriminării sunetelor.

- Imitaţiile unor medele de pronunţie neadecvate

- Metode greşite de educaţie (încurajarea copilului pentru o pronunţie defectuoasă pentru amuzament)

- Anomaliile dentomaxilare şi despicăturile de văl şi buze

- Macroglosia, microglosia, creşterea deficitară a dinţilor, lipsa acestora.

Forme de sigmatism

1. Sigmatism interdental – (pelticia propriu-zisă) ia naştere prin pronunţarea sunetelor siflante cu limba între dinţi – cea mai frecventă formă de sigmatism, apare des la copiii mici, datorită lisei dinţilor din faţă şi dispare odată cu creşterea lor. Se datorează şi vegetaţiilor adenoide sau rigidităţii limbii şi a slăbiciunii muşchilor linguali.