Vulnerabilitate psihică

Vulnerabilitatea trebuie privita ca un raspuns adaptativ neadecvat si uneori insuficient al persoanei la solicitarile psihice sau fizice obisnuite, altfel spus la factorii de mediu care actioneaza asupra fiecarui individ pe intregul parcurs autogenetic.Unii autori spun ca prin vulnerabilitate psihica nu se intelege neaparat o stare innascuta, ci innascuta este doar o trasatura care favorizeaza posibilitatea ca autogenia care ofera uneori stresori sa-l vulnerabilizeze pe subiect.

Modelul vulnerabilitate/stres avanseazã urmãtoarele ipoteze:

a) Terenul joacã un rol important în aparitia stãrilor maladive; persoanele cu un teren vulnerabil pentru diferite suferinte somatice si psihice în general sau pentru unele anume, ajung ca în anumite împrejurãri sã realizeze mult mai repede si usor decât altele, în aceleasi circumstante sau în circumstante specifice, o stare de reactivitate maladivã si apoi de boalã.

Vulnerabilitatea unei persoane pentru tulburãri psihice se constituie de-a lungul biografiei, prin cumularea si conjunctia unor factori somatici, genetici, bio-psiho-sociali si cultural-spirituali. La persoanele vulnerabile pot fi identificate o serie de „markeri“ bio-psihologici ce pot fi prezenti si înaintea primului episod maladiv precum si dupã remisiune fiind prezenti uneori la rudele sale. Vulnerabilitatea oscileazã de-a lungul timpului, datoritã unor conditionãri extrinseci -cumulare de stresori si epuizare, reducerea retelei de suport social- si intrinseci, -oscilatia bio-psiho-ritmurilor; crize ale ciclurilor vietii-, astfel încât, existã perioade cu vulnerabilitate crescutã sau scãzutã.

b) O persoanã vulnerabilã ajunge la o stare de tulburare patologicã somaticã si/sau psihicã, în urma interventiei unor factori circumstantiali-situationali; acestia pot fi determinanti, favorizanti, sau doar declansatori. Factorii situationali conjuncturali joacã un rol important si în întretinerea stãrii maladive, a defectului si handicapului, precum si în reaparitia unor noi episoade.

Existã un raport invers proportional între vulnerabilitate si factorii stresori. Cu cât vulnerabilitatea este mai mare cu atât acestia pot fi mai putin intensi, si invers. Dar existã si o dinamicã temporalã, intentionalã si de interrelatie între cele douã clase de factori. De exemplu, situatiile nefavorabile pot fi induse de însusi subiect, prin proiectele si initiativele sale. În urma fiecãrui episod psihopatologic-maladiv individul rãmâne mai sensibil-vulnerabil la factori tot mai minori.

În mod special ea atrage atentia asupra cazurilor cu „risc crescut“ pentru tulburãri psihice, fapt important în perspectiva psihiatriei comunitare ce-si formuleazã drept unul din obiective supervizarea acestui grup populational. Se acordã astfel importantã persoanelor particulare sau dizarmonice. Este readusã în discutie viziunea holistã si gradualã asupra tulburãrilor psihice care era prezentã în medicina psihiatrico-galenicã în cadrul cãreia aspectul tipologico- temperamental (sanguinic, coleric, melancolic, flegmatic) era înteles ca o verigã între normalitate si patologie. Conceptia bio-tipologicã privitoare la personalitãtile anormale pe care a dezvoltat-o Kretschmer în secolul nostru este într-un fel reactualizatã.

Pe lângã trãsãturile specifice fiecãrui tip de personalitate particular-patologicã care o caracterizeazã prin stilul specific de relationare interpersonal-socialã prin comportament si expresivitate în general, în cele mai multe cazuri se pot identifica si un ansamblu de caracteristici ce indicã tocmai vulnerabilitatea subiectului înteleasã ca nedezvoltare armonioasã (Lãzãrescu, 1994).