Arapasu, Teoctist Teodor - 1915-2007

Patriarh al României. A fost, la părinţi, al zecelea din cei unsprezece copii şi a purtat, în primii săi 20 de ani de viaţă, numele de Toader Arăpaşu.

Moldovean. Născut la 7 februarie 1915 (sub zodia Vărsătorului), în satul Tocileni, judeţul Botoşani, într-o familie modestă de ţărani.

De la părinţii săi, Dumitru şi Marghioala, ţărani neştiutori de carte dar înzestraţi cu o bogată viaţă sufletească şi cu credinţă în Dumnezeu, n-a auzit – mărturiseşte – „decât cuvinte de încurajare, de nădejde în Dumnezeu. Nu aşteptau ajutoare din nicio parte, nu aşteptau să primească ceva fără muncă, daruri sau drepturi. Tatăl meu sau mama mea purtau ei înşişi de grija gospodăriei şi nu le lipsea nimic. Şi nu posedau altceva decât acea gospodărioară foarte modestă pe care o mai văd astăzi, când merg spre sat, de la Iaşi spre Ştefăneşti, pe malul Prutului sau spre Huşi, unde mai sunt încă sate cu gospodării, cu case acoperite cu stuf, ca aceea pe care ochii mei au văzut-o o dată cu lumina zilei”. Urmează, apoi, ţesută din amintiri dragi, concluzia: „Ce valori nepreţuite, morale, se cultivau într-o asemenea familie! Aceasta este comuniunea, una dintre frumuseţile Ortodoxiei, ale românilor, ale familiei româneşti”.

Din acei îndepărtaţi ani … „dintâi”, ani ai începutului, din copilărie, două figuri îi apar, puternic luminate de faptele lor: măicuţa Marghioala şi dascălul din şcoala primară, Gheorghe Romanescu – fiul preotului din sat.

Mama – „o fiinţă foarte firavă”, dar pe care micuţul Toader o vedea ca fiind … „voinică”. Şi puternică: „În primii ani ai copilăriei, mă gândeam – va mărturisi, mai târziu, viitorul patriarh – cum poate să vină, încărcată cu atâtea bucate, tocmai din sat, aflat la o distanţă apreciabilă, la noi, pe ogor…"

N-a uitat, de asemenea, şi faptul că nu şi-a văzut, niciodată, mama, „stând la masă” („o măsuţă rotundă, cum e cea a lui Brâncuşi”), şi „hrănindu-se”. A văzut-o, de fiecare dată, doar, „servindu-i”, pe ei, „pe copii”.

Dascălului său, şcolarul de-atunci – căruia, ne spune, „îi plăceau cărţile, îl atrăgea buchia lor misterioasă” – i-a păstrat, întreaga viaţă, o vie recunoştinţă: „Aş vrea să cinstesc memoria învăţătorului meu de la şcoala primară, Gheorghe Romanescu, un om deosebit, cu suflet ales şi cunoştinţe enciclopedice, un adevărat profesor universitar, căruia îi păstrez o frumoasă amintire". Şi, mai departe: „De la el am învăţat nu numai religia, căci mergea cu noi la biserică, dar şi istoria, cu domniile voievozilor, măreţia lor şi, de asemenea, literatura, pe Eminescu şi pe alţi mari scriitori ai noştri”. Un pedagog exemplar, „un apostol a fost acest bărbat, fiu de preot, care m-a ajutat chiar şi atunci când, după absolvirea şcolii, am plecat la mânăstire fără ştirea şi învoirea familiei, a părinţilor, lămurindu-i să mă lase să-mi urmez drumul chemării mele”.

După terminarea celor patru clase primare, în şcoala din sătucul natal – o „şcoală modestă”, organizată într-o „casă ţărănească“ – tânărul absolvent a intrat (convins că face pasul mult dorit) în viaţa călugărească. Era un copil. Şi simţea că locul lui este în marea „armată” a slujitorilor Bisericii noastre strămoşeşti.

Şi-a lăsat acasă, la Tocilenii Botoşanilor, părinţii şi fraţii. Avea, atunci, 14 ani. Şi s-a îndreptat – „mergând de-a dreptul”, peste „dealuri, peste coline şi izvoare” – către Schitul Sihăstria Voronei. Când i-a trecut pragul, era – îi va mărturisi, peste ani, unui reporter – „la ceas de vecernie”. Glasul clopotelor răsuna cu putere, „înfiorând” împrejurimile. Soarele „arunca o ultimă strălucire peste turlele bisericii…” Fericit, a rostit: „Aici, este Ierusalimul cel ceresc”. Iar cuvintele i s-au întipărit, pentru întreaga viaţă, în mintea şi inima sa de copil…

De la Schitul Sihăstria a trecut, apoi, la Mânăstirea Vorona. Va „ucenicii”, după aceea, la Mănăstirea Neamţ pentru ca – după ce a „deprins” aci principalele virtuţi sufleteşti – în ziua de şase august 1935, a „depus voturile monahale” la Mănăstirea Bistriţa din judeţul Neamţ, şi a primit, la călugărie, numele de Teoctist.

La patru ianuarie 1937 – dată importantă în viaţa şi cariera sa – Mitropolitul Pimen al Moldovei aprobă – la recomandarea Mănăstirii Bistriţa – hirotonirea monahului Teoctist în treapta de ierodiacon (hirotonirea a fost făcută, în Biserica „Precista” din Roman, de către Arhiereul Ilarion Băcăoanul).

A frecventat şi (elev silitor şi disciplinat) a absolvit Seminarul Teologic Monahal de la Cernica. Şi a rămas, până în anul 1940, monah la Bistriţa. Aci fiind, a primit, la patru ianuarie 1937, harul diaconiei.

În timpul studenţiei, a îndeplinit diferite funcţii la Patriarhie, unde a slujit, în acelaşi timp, în calitate de diacon.

Preocupat să-şi desăvârşească studiile superioare, a urmat cursurile Facultăţii de Teologie a Universităţii din Bucureşti, pe care le-a absolvit, în 1945, cu titlul „magna cum laudae”. Apoi, în continuare, pe cele ale Facultăţii de Litere şi Filosofie din Iaşi (timp de doar doi ani, între 1946-1948, pentru că - datorită „presiunilor” exercitate de către organele puterii politice de atunci, nu le-a putut finaliza).

În continuare, va parcurge numeroase trepte (de cleric şi slujitor), în ierarhia bisericească. Astfel, în 1945, a fost transferat, la cerere, la Iaşi, unde (la 25 martie 1945) va fi hirotonit ieromonah (pe seama Catedralei mitropolitane), de către Arhiereul Valerie Moglan Botoşeneanul, vicarul Mitropoliei Moldovei. Apoi, la Iaşi fiind, i se încredinţează o seamă de răspunderi în conducerea Mitropoliei Moldovei: eclesiarh al Catedralei Mitropolitane, exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iaşilor (1946-1948) etc. Cunoscut şi apreciat, de către Mitropolitul Justinian Marina, tânărul exarh va fi numit, apoi, cu rang de arhimandrit, vicar administrativ (1948-1950). În 1950, arhimandritul Teoctist a fost ales şi hirotonit Episcop-vicar al Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române, cu titlul de „Botoşăneanul”, calitate în care a îndeplinit misiunea de secretar al Sfântului Sinod şi (între anii 1950-1954) pe cea de rector al Institutului Teologic (de grad universitar) din Bucureşti.

În 1962 (după 12 ani de vicariat, la Patriarhie), a fost ales episcop al Aradului, Ienopolei şi Hălmagiului.

În 1963 este ales arhiepiscop al Episcopiei Ortodoxe Române din America şi Canada, (unde n-a putut fi instalat în scaun, întrucât organele statului de atunci nu i-au eliberat viza necesară). Între anii 1969-1970, a suplinit şi conducerea Episcopiei Oradiei. În 1973, a fost ales arhiepiscop al Craiovei şi mitropolit al Olteniei. Va reveni, după 27 de ani de slujire în diferite zone ale ţării, în Moldova natală, fiind ales (slujba de întronizare a avut loc în ziua de 12 octombrie 1977) arhiepiscop al Iaşilor şi mitropolit al Moldovei şi Sucevei (fiind, temporar, şi locţiitor de arhiepiscop al Sibiului şi mitropolit al Ardealului).