Argumentele Existenței lui Dumnezeu în Viziunea Tomista

Scurt istoric despre viaţa doctorului angelic

Filosof scolastic, născut în Italia la Roccasecca, lângă Aquino, Toma d’Aquino a fost şcolit de călugării benedictini de la Monte Cassino, apoi a studiat artele liberale la Neapole. Înfruntând apriga împotrivire a familiei sale, s-a alăturat in 1244 Ordinului dominican al călugărilor cerşetori şi a studiat filosofia şi teologia la Paris şi Colonia, cu Albert Magnus. Între 1254 si 1259 predă la Paris, unde în 1256 devine profesor plin. Deceniul 1259-1269 şi-l petrece în Italia, ocupând diferite funcţii în cadrul ordinului său şi în serviciul papilor, la Oriveto, Roma şi Viterbo. Între 1269-1272, pentru a doua oară, predă la Paris, într-o perioadă când în Universitate au loc animate controverse teologice şi filosofice. Cariera sa didactică ia sfârşit în 1273 din cauza înrautaţirii sănătăţii, după un an de activitate la Universitatea din Neapole, acolo unde îşi începuse şi studenţia. A murit la Fossanova, la 7 martie 1274, pe când se afla in drum spre Lyon, unde urma să ia parte la Conciliul bisericesc convocat acolo. La trei ani după moartea sa, un număr de propoziţii ce expuneau vederi de-ale sale au fost condamnate de autoritaţile ecleziastice din Paris şi Oxford; în 1323 însă, a fost canonizat la Avignon de Papa Ioan al XXII-lea, iar în 1879 Papa Leon al XIII-lea a emis o enciclică în care scrierile sale erau recomandate cărturarilor catolici. Primul serviciu adus de d’Aquino filosofiei a constat în a face cunoscute şi acceptabile Occidentului creştin lucrările lui Aristotel, în pofida opoziţiei pe care a întampinat-o de-a lungul întregii vieţi din partea unor teologi conservatori ce se arătau suspicioşi faţă de un filosof păgân filtrat prin comentarii musulmane. Comentariile lui d’Aquino la traducerile făcute de prietenul său William Moerbeke i-au familiarizat pe studenţii din universitaţile occidentale cu ideile lui Aristotel însuşi. În scrierile sale teologice, d’Aquino a arătat cât de departe se putea merge în combinarea poziţiilor filosofice aristotelice cu doctrinele teologice creştine. Deşi principalele sale teme şi tehnici filosofice erau aristotelice, d’Aquino nu a fost un simplu al lui Aristotel, aşa cum Aristotel nu a fost un simplu ecou al lui Platon. Dincolo de elaborarea relaţiei dintre aristotelism şi creştinism, d’Aquino dezvoltă şi modifică ideile lui Aristotel în domeniul filosofiei înseşi. Varianta preluată de la Aristotel poate fi exprimată astfel. Tot ceea ce este mişcat e mişcat de un altul. Or, este cevident că există mişcare, de exemplu, mişcarea Soarelui. Deci, Soarele este mişcat pentru că ceva îl mişcă. Dar ceea ce îl mişcă este mişcat sau nu este mişcat. Dacă nu este, ne menţinem concluzia, adică necesitatea de a admite un principiu motor imobil pe care îl numim Dumnezeu. Dacă este mişcat, înseamnă că un alt principiu motor îl mişcă. Sau trebuie, aşadar, înaintat la infinit, sau trebuie să admitem un principiu motor imobil; or, nu se poate merge până la infinit; prin urmare, este necesar să admitem un prim motor imobil.

Una dintre cele mai însemnate contribuţii a lui d’Aquino aduse filosofiei religiei o constituie cele cinci căi ale sale de dovedire a existenţei lui Dumnezeu.

Prima cale (dovada prin mişcare)

Este de domeniul evidenţei sensibile faptul că există în lume lucruri care se mişcă. Dar orice lucru aflat în mişcare are în potenţă scopul mişcării sale, cauza actualizării acestei potenţe fiind un alt lucru, aflat deja în act, care îl animă pe cel dintâi. Căci este imposibil ca un lucru să fie propriul său principiu activ, adică să se afle simultan în act şi în potenţă. Dacă orice lucru aflat în mişcare trebuie să aibă ca principiu al mişcării sale un alt lucru, înseamnă că şi acest al doilea lucru trebuie să îşi aibă cauza sa de mişcare, etc. Această serie nu poate continua la infinit, trebuind să aibă un termen prim. Este deci necesar să existe un motor prim, nemişcat la rândul său; acest motor prim este Dumnezeu.Sursa prima a demonstratiei se regaseste la Aristotel Ea a ramas, în mod natural , ignorată la fel de mult ca şi în fizica aristotelică însăşi, adică până spre sfârşitul secolului al XII-lea.

A doua cale (dovada prin cauza eficientă)

Experienţa ne arată că există în natură o ordine a cauzelor eficiente. Nici un lucru nu poate fi propria sa cauză eficientă, căci şi-ar fi anterior sieşi, ceea ce este absurd. Deci fiecare cauză eficientă este cauzată de o alta, în serie. Dar seria cauzelor eficiente nu poate continua la infinit, căci astfel, neexistând o cauză primă, n-ar mai exista nici cauze intermediare şi nici cauză ultimă, ceea ce este fals. Trebuie deci să admitem existenţa unei cauze prime eficiente, căreia noi îi spunem Dumnezeu.

Sursa acestei dovezi este Aristotel , care declară imposibilă o regresie la infinit în vreuna dintre cele patru feluri de cauze: materială, motrice, finală sau formală, şi conchide că întotdeauna trebuie înaintat până la un principiu prim. Totuşi trebuie menţionate două lucruri:

a) Aristotel vorbeşte de cauză motrice, nu de cauză eficientă;

b) Aristotel nu deduce nemijlocit existenţa lui Dumnezeu.

A treia cale (dovada prin necesitate)

Găsim în natură lucruri generate şi corupte despre care spunem că pot să fie sau să nu fie (sunt contingente). Acestea nu pot să fiinţeze permanent, căci vine un moment când ceea ce este posibil să nu fie, nu este. Deci, dacă orice poate să nu fie, a existat un moment în care nimic nu a fiinţat. Dacă este adevărat, atunci nici în momentul de faţă nimic nu ar exista, căci ceea ce nu există nu poate fi făcut să existe decât de către ceva existent dinainte. Prin urmare, dacă a existat un moment în care nimic nu fiinţa, ar fi fost imposibil ca ceva să înceapă să fiinţeze, deci în momentul de faţă nimic nu ar putea fiinţa, ceea ce este absurd. În concluzie, nu toate lucrurile sunt doar posibile, ci trebuie să existe ceva necesar Dar un lucru necesar îşi are necesitatea cauzată din exterior sau prin sine. Lucrurile necesare cauzate din exterior ar trebui să constituie o serie infinită, ceea ce înseamnă că trebuie să postulăm existenţa unei fiinţe necesare prin sine şi cauză a necesităţii tuturor celorlalte. Această fiinţă este numită Dumnezeu. Această dovadă necesită o anumită distincţie între esenţă şi existenţă în lucrurile create.