Atitudinea preotului într-o parohie cu grupări sectare

INTRODUCERE

Sectele sunt grupări religioase mai mici sau mai mari, ce s-au rupt de Biserica apostolică întemeiată de Hristos, schimbînd dogmele credinţei şi explicînd după mintea lor Sfînta Scriptură. Ele au luat fiinţă chiar în timpul Apostolilor, prin Simon vrăjitorul şi prin crestinii iudaizanţi care amestecau religia creştină cu cea iudaică a Vechiului Testament. Secte creştine şi, mai ales, eresuri mari ca arianismul, nestorianismul, monofizitismul, monotelismul şi iconoclasmul, adică luptatori împotriva Sfintelor Icoane, au fost secole de-a rîndul, tulburînd şi dezbinînd Biserica creştină în primul mileniu. Dintre aceştia se pot aminti astăzi armenii, copţii, iacobiţii şi alţii.

După Marea Schizmă, adică ruptură dintre Biserica Ortodoxă de Răsărit şi Biserica Romano-Catolică de Apus, din anul 1054, au început să ia naştere în centrul şi vestul Europei unele grupări creştine sectare raţionaliste, datorită explicarii libere, a Sfintei Scripturi şi răzvrătirii unor creştini împotriva Bisericii Apostolice, împotriva slujitorilor Bisericii şi a vieţii duhovniceşti prea aspre.

Cea mai veche sectă neoprotestantă a luat fiinţă în America la începutul secolului XVIII, anume secta baptistă. In prima jumătate a secolului al XIX-lea a luat naştere, tot în America, secta adventistă, de unde, apoi, s-a răspîndit şi în Europa sub numele de “Aventişti de ziua a şaptea” şi “Adventişti reformişti”.

Tot în secolul trecut apar şi alte secte, ca Studenţii Bibliei, numiti şi milenişti; Penticostalii, numiti şi “Tremurătorii”; iar în Elveţia apare secta Evangheliştilor, numiţi şi “Creştini după Evanghelie”.

Alte secte mai puţin creştine iau naştere tot pe la sfîrşitul secolului trecut, cum sunt Pocăitii sau Nazarinenii, Teosofii, care combină religia cu filozofia şi ştiinţa; Spiritiştii, care spun că vorbesc cu duhurile mortilor; Martorii lui Iehova, o secta iudaică, şi multe altele.

Majoritatea sectelor au fost întemeiate de oameni bolnavi la suflet şi la minte, oameni neascultători, certaţi cu Biserica şi cu slujitorii ei, stăpîniţi de demonul mîndriei, al lăcomiei după averi şi dornici de mîntuire fără osteneală, fără jertfă şi smerenie. Iar scopul urmărit de toate sectele este, nu mîntuirea sufletului, ci distrugerea Bisericii lui Hristos, dezbinarea creştinilor, împărţirea lor în sute de “bisericuţe”, adunarea de averi, mîndria şi pierderea sufletelor omeneşti pentru care Fiul lui Dumnezeu S-a jertfit pe Sfînta Cruce.

CUPRINS

• Modalitati de racolare a crestinilor

Sectele isi recruteaza adeptii din randul celor ce cauta o apartenenta sau stare de comuniune, ca reactie impotriva unei societati depersonalizate. Este adevarat ca societatea secularizata in care traim astazi tinde sa scufunde omul in singuratate, fiindca este vorba despre o societate care nu se mai gandeste la aproapele, este o societate individualista, animata de dorinte dupa eficienta si profit material.

Intr-o astfel de situatie, gruparea sectara ii ofera individului sentimentul apartenentei la grup care reprezinta un raspuns la singuratatea care il confrunta din punct de vedere social. Dar tot atat de adevarat este ca sectele nu pot oferi cadrul unei comuniuni autentice, pentru doua motive.

Pe de o parte, fiindca distrug fundamentul comuniunii care este Sfanta Treime prin relativizarea lui Hristos si a Duhului Sfant, datorita separarii lucrarii Duhului de lucrarea lui Hristos.

Pe de alta parte, fiindca individul este supus in cadrul sectei unui proces de depersonalizare cu scopul de a-l transforma in instrument docil menit sa execute orbeste ordinele care ii vin de la superiorii sai. Aceasta cu atat mai mult cu cat exista secte care cultiva in randul adeptilor ura fata de proprii lor parinti, din dorinta de a-i face sa devina total dependenti de conducatorii sectei. Sunt extrem de numeroasa cazurile in care parintii se plang de metodele folosite de sectanti pentru a-i instraina de propria lor familie. Sentimentul de apartenenta si comuniune este o simpla iluzie care ascunde trista realitate a manipularii omului pentru profituri personale, pentru pofta de dominatie si exploatare.

Neofitul devine membru al unei comunitati in care trebuie sa dea dovada de stricta ascultare fata de "supraveghetori" si fata de lideri, apoi, este vorba de o adevarata "spalare a creierului" si de "programare ideologica" menite sa anuleze personalitatea adeptilor si sa-i transforme in instrumente care executa orbeste ordinele care vin din partea liderilor religiosi. Acest mecanism functioneaza adesea sub infatisari deosebite si consta dintr-o adeziune totala la grupul care il face pe adept sa nu mai poata trai in afara sa. Adeptul isi pierde capacitatea de a gandi si a trai independent. Uneori devine incapabil chiar de a-si gestiona propriul buget.

Perspectiva ca va trebui sa traiasca pe propriile sale picioare, departe de sprijinul si legaturile sectei, reprezinta o incercare extrem de dificila. Sectantul adevarat se identifica trup si suflet cu miscarea sa mai mult decat cu oricare grup social. Ritualurile, juramintele, secretul si initierea gradata, intaresc aceasta posesiune si dependenta totala a adeptilor de liderii lor religiosi, pana la anularea capacitatii creative a omului si la moartea spirituala, fiindca orice secta totalitara este repetitiva si nu genereaza nou.

Adeptii unei secte sunt obligati sa contribuie, prin activitatea lor programata, la sporirea beneficiilor materiale, economice sau financiare ale sectei. Sectele nu se ocupa de spiritualitate, ci de "business", fiindca acesta este criteriul eficacitatii lor.