Avortul ca păcat strigător la cer și formele sale cele mai noi

Privind atent asupra realității, ne obligăm să privim că intre suflet și trup există o legătură strânsă și în același timp și o diferență profundă.Spiritul este necorporal și imaterial , el nu poate fi tăiat în părți si nu poate fi alcătuit din părți,precum trupul sau materia.

Legătura dintre trup și suflet, este mai mult decât o unitate,fiind insăși viața copilului , nu poate fi înțeleasă decât tinând seamă de realitatea pe care o prezintă fătul ca embrion din momentul conceperii.

Această legătură suflet și trup,ce se înfiripă cu ocazia zămislirii unui copil , nu are un scop efemer, deși moartea pândește pe copil din prima clipă.

Atunci când se dă naștere unui prunc, se bucură nu numai omul, ci și Dumnezeu: nașterea unui copil este un eveniment pentru Dumnezeu Însuși, fiecare persoană fiind unică în ochii lui Dumnezeu; este un „altul”, un „tu” . Dumnezeu n-a fost constrâns de vreo necesitate ca să facă lumea, ci Însuși a hotărât, în voința Sa, ca toate făpturile să se poată bucura de plinătatea vieții și a iubirii Sale.

Să vorbim despre avort,inseamnă să ne referim conform moralei ortodoxe la cel mai mare păcat săvârșit de către cineva pe această lume.Încă de la inceputurile creștinismului, trei păcate erau considerate ca fiind cele mai grele,apostazia,uciderea și desfrânarea,și avortul se pare ca le intrunește pe toate.

S-a afirmat că femeia are două vieți : viața ei și cealaltă a copiilor cărora le-a dat viață. În momentul în care renunță să-i nască pentru a trăi liber și fără griji, ea nu renunță numai la cea de-a doua viață - cea a copiilor ei, ci și la viața ei proprie, și din punct de vedere spiritual, este moartă. Femeia nu are decât două alternative : ori să dea viață, devenind astfel mamă, după modelul suprem al Maicii Domnului, ori să aducă și să semene moarte, identificându-se cu Eva după ce a gustat din fructul oprit, și în acest ultim caz, atrăgându-și mânia lui Dumnezeu, primind plata păcatului

Prima atitudine potrivnică uciderii de oameni, o găsim chiar în primele pagini ale Scripturii, când Abel este ucis de fratele său Cain. Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ. (Facere 4,10). Rostirea acestor cuvinte de Însuși Dumnezeu arată gravitatea acestui păcat, pentru că uciderea distruge ființa în care Dumnezeu a binevoit să-Și pună propriul chip, fiind totodată o uzurpare a autorității divine, singura îndreptățită să dea sau să ridice viața cuiva. Poporul israelit admitea legimitatea morală și religioasă a uciderii de copii dacă aceasta era urmare a pedepsei divine. Îngerul Domnului a ucis întâi-născuții egiptenilor pentru că aceștia s-au opus planurilor divine care aveau în vedere comuni tatea israelită. Aceasta este interpretarea corectă a acelei situații (Ieșire 12, 29) și nu cea dată de domnul Dan Oprescu în lucrarea Filosofia avortului. El face în această lucrare următoarea afirmație: Vechii evrei admiteau legimitatea morală și religioasă a uciderii de copii, dacă respectivei comunități i se asigura supraviețuirea și, eventual, prosperitatea.

Daca ne raportam la poruncile bisericesti una din ele spune: Tu nu vei ucide! Aceasta primind o altă dimensiune si anume una spiritualizată, interzicându-se și mânia pe aproapele: ... oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă, ... iar cine va zice nebunule, vrednic va fi de gheena focului (Matei 5, 22). Din scrierile Noului Testament reiese clar că Dumnezeu a rânduit omului viața de familie ca un mediu ideal de împlinire a persoanei proprii, prin jertfirea de sine, prin dăruirea față de aproapele, dar nu în ultimul rând prin perpetuarea vieții . Copiii vin în lume de la Dumnezeu prin părinți și trebuie priviți ca dar divin, fiindcă Domnul Hristos se identifică tainic cu ei: Cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primește (Matei 18, 5).

Despre problema avorturilor vorbește și marele ierarh al Bisericii noastre - Sfântul Vasile cel Mare. El hotărăște că femeia care cu bună știință distruge fetusul, va fi pedepsită pentru crimă , arătând astfel în mod cât se poate de clar că avortul este fără în mod cert o crimă. Un alt mare dascăl al Bisericii - Sfântul Ioan Gură de Aur - consideră și el avortul o infracțiune, chiar mai mare decât crima. În viziunea Sfântului Ioan, responsabilă de acest păcat nu este doar femeia ce avortează, ci și bărbatul ei. Pentru Sfântul Părinte, avortul apare ca o urmare firească a beției și a desfrâului, cu precădere a adulterului, de aceea întreabă: pentru ce nu o lași pe desfrânată să fie o simplă desfrânată, ci o faci și pe ea o criminală? Sesizând relația cauză-efect, Sfântul Ioan Gură de Aur respinge contracepția și adulterul, întrucât acestea conduc la avort. Astfel, el spune: De ce semeni acolo unde nu poți secera? Acolo unde se folosesc medicamente de sterilizare și unde omorul se petrece înainte de naștere? Așa nu o lași nici pe prostituată să rămână prostituată, ci o faci și ucigașă.