Baza Hristologică a Sfințeniei după Învățătura Ortodoxă

A vorbi despre Persoana lui Iisus Hristos, într-o lume, în care răul se acutizează pe zi ce trece, nu este un lucru uşor.

Despre Iisus Hristos se vorbeşte la orice pas, se interpretează texte biblice, se face ştiinţă teologică, se evocă întâmplă ri actualizate din existenţa concretă, iar viaţa, cum observăm, este într-o derută existenţială extrem de tragică.

Dumnezeirea lui Hristos şi umanitatea Sa în taina ipostatică cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt nu fac abstracţie de timpul nostru. Prezenţa lui Iisus Hristos este o permanenţă în lumina şi taina faptelor de iubire creştină.

Textul Sfintei Scripturi şi scrierile Sfinţilor Părinţi nu sunt apanajul unor elevaţii doctrinare, în context ecumenic, ci este izvorul veşnic viu al dumnezeirii, Celei în Trei Ipostasuri.

Era Duhului, de după Cinzecime nu se desparte de Taina lui Hristos, a prezenţei umanităţii îndumnezeite şi care face eficient ipostasul dumnezeirii Duhului Sfânt, prin lucrarea sfinţitoare din Biserică.

Curentele ateist-raţionaliste îmbrăcate într-o haină umanistă sau vizionarismele sectare sapă adânc la temelia Bisericii, astăzi.

Iisus Hristos trăit autentic şi asumarea crucii Sale, nu sunt lucruri uşoare. Este norma vie duhonicească a umanului purificat, eliberat de vicii, de angoasă şi de trufia-i disimulată. Atâta vreme cât umanul nu se poate transfigura, depăşi pe sine şi s ă acceadă în taina îndumnezeirii lui înseamnă că prezenţa chipului evanghelic al lui Iisus Hristos nu se face eficient sacramental în viaţa Bisericii noastre, bolind într-o suferinţă a unei tristeţi nemântuitoare. Neputinţa oamenilor de a- L înţelege pe Hristos şi a porni cu Hristos pe un drum duhovnicesc asumat, ţine de schimbarea noastră fundamentală în relaţia cu Dumnezeu, că ci numai Dumnezeu ne îmbracă în deprinderea morală a făptuirii iubitoare de înţelepciune prin virtuţi şi în contemplarea cunoscătoare fără greşeală în Duh1.

Într- un suprem gând de împăciuire umană, Dumnezeu ne cheamă la frăţietate şi dragoste, la deschiderea ochiului duhovnicesc din noi, pentru a vedea în chip limpede acea sămânţă divină, care aduce bucuria şi bunătăţile veşnice2.

Timpul se cere străbătut şi străluminat de clarviziune, într-o luptă acerbă cu patimile, acţiunile malefice ale diavolului, care războiesc din interior şi din exterior orice demers al nostru existenţial.

Umanitatea se cere astăzi refăcută în Hristos, Dumnezeu-Omul, în chipul delicat, transparent ca sursă a sfinţeniei în participare, din Sfinţenia absolută.

Încorporându-l pe Hristos în Biserică prin, Sfintele Taine, participăm şi noi la sfinţenia Sa, devenind mai buni şi atenţi unul pentru celălalt săvârşind faptele cele bune.

Mai mult ca oricând, timpul actual cere această disponibilitate de curăţie3 în relaţiile interumane, din sursa supremă a Fiului lui Dumnezeu, Cel ce se jertfeşte pururea şi înviază în Taina Euharistică, celebrată în Sfânta Liturghie.

1 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri şi epistole hristologice şi duhovniceşti, partea a II-a, în Părinţi şi scriitori bisericeşti, IBMBOR, Bucureşti, 1990, p. 18.

2 Ibidem, p. 41.

3 Urmarea lui Hristos atârnă de dispoziţia lăuntrică, ibidem, p. 9.

Pe Iisus Hristos îl implorăm în rugăciune, în urgenţa acestui timp atât de dificil în ceea ce constituie dezvăluirea sensurilor definitorii ale persoanei şi raza de lumină a istoriei, alături de sfinţii săi.

TAINA PERSOANEI LUI IISUS HRISTOS – IZVOR

DE COMUNIUNE ŞI IUBIRE

1. Dumnezeirea şi umanitatea Persoanei lui Iisus Hristos

Întreaga viaţă a Bisericii converge spre divino-umanitatea Persoanei lui Hristos şi spre Opera Sa mântuitoare, săvârşită în umanitatea-i asumată.

Biserica mă rturiseşte, pe temeiul Revelaţiei biblice şi patristice, dumnezeirea şi umanitatea Sa, existenţa din veci a firii dumnezeieşti, a Logosului, a Cuvântului, în taina Treimică veşnică şi calitatea de Om adevă rat, întru toate asemenea nouă dar, fără păcat. Deci, o umanitate desăvârşită (Mă rt. Ort. I, 38, 42). Iisus Hristos este, din veci, în taina ipostatică Treimică, cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt (I Ioan 5, 7).

Prologul Evangheliei după Ioan, exprimă acest adevăr, astfel: La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S -a săl ăşluit între noi şi am văzut Slava Lui, Slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr (Ioan I, 1; 14).

Sfântul Apostol Pavel defineşte dumnezeirea în umanitate, prin cuvintele: Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om (Filipeni II, 6-7).

Credem că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a luat asupra Lui, în propriul Lui ipostas, trup omenesc (fire omenească), conceput din Duhul Sfânt în pururea Fecioara Maria şi s-a făcut om

(Mărturisirea lui Dositei, decret 7).4

Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat ipostaziază, personalizează umanitatea asumată, având de la Na şterea Sa ca Om, din Fecioara imprimată pornirea spre jertfă. Hristos este sfinţit ş i se sfinţeşte pentru a se aduce jertfă (Ioan 17, 19) şi, ca om, face începutul comuniunii. Dumnezeu ia iniţiativa comuniunii cu omul, pentru a determina răspunsul omului la comuniune. Comuniunea ne este oferită de Dumnezeu. Numai în Hristos, Cel deofiinţă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt – izvorul comuniunii veşnice – ne eliberăm de păcat şi realizăm şi noi comuniunea, care ne va duce la Înviere şi viaţă veşnică.

În Iisus Hristos, durerea şi moartea sunt învinse ş i devin mijloace de sfinţire a firii umane. Hristos Domnul a asumat durerile şi moartea, a învins în Sine moartea, devenind reală comuniunea omului cu Dumnezeu.

Uniţi cu Hristos, noi murim întru asemănarea morţii Lui (Romani VI, 5). Făcându-ne cu El o singură tulpină vom fi părtaşi şi Învierii Lui, dându-ne seama că omul nostru cel vechi a fost împreună răstignit cu El, ca să nimicească trupul păcatului, aşa încât să nu mai fim robi păcatului

(Romani 6, 5-6).