Biblia și Imaginea

Motive biblice si istorice pentru limitarea rolului imaginii

Dupa cum se stie, si dupa cum s-a argumentat de-a lungul mileniilor de iudaism si crestinism, în contrast cu cultele politeiste si materialist-magice, traditia reprezentata de credinciosii Bibliei cunoaste un uz limitat al imaginilor. În ciuda vederilor extreme ale islamicilor sau ale unor protestanti radicali, imaginea a fost folosita în cultul Dumnezeului adevarat, dar numai cu rol estetic si pedagogic. Poporul care statea în curtea Templului nu putea vedea nici o imagine. Chipurile de „heruvimi” înaripati pe peretii interiori ai Templului, sau statuetele heruvimilor confectionate din aur, ori din lemn de maslin, deasupra chivotului si lânga el, nu puteau fi vazute decât de preotul de serviciu si nu li se dadea nici o atentie liturgica. Tamâierea si aprinderea luminilor nu avea nici o legatura cu imaginile pur decorative si simbolice ale heruvimilor, ci se faceau spre lauda Celui Nevazut.

La Templul lui Solomon a fost mai multa risipa de imagini: figuri de heruvimi, de palmieri si de flori de lotus erau sculptate în lemn pe toti peretii interiori si pe usile de la intrare. Erau însa doar ornamente si simboluri cu scop estetic si didactic. Templul din viziunea lui Ezechiel are si mai multe imagini decât al lui Solomon. Toata cladirea si dependintele ei, peretii interiori si exteriori erau ornamentati cu palmieri si cu heruvimi bicefali cu fata de leu si de om. Însa când acelasi Ezechiel vede în viziune pe batrânii iudeilor închinându-se la Templul din Ierusalim înaintea unor imagini de pe pereti si tamâindu-le, sau închinându-se înaintea soarelui, spre rasarit, fapta lor este condamnata ca idolatrie.

Exista, fara îndoiala, o libertate de initiativa lasata de Dumnezeu si în cult. Dar porunca expresa a lui Dumnezeu limiteaza aceasta libertate. Când Arhiereul Aaron, intimidat de popor, a admis crearea acelui vitel de aur, nu s-a gândit la taurul egiptean Hapi sau la vreun alt zeu strain, pentru ca el a instruit poporul ca imaginea reprezinta pe Dumnezeul care i-a scos din Egipt, si a proclamat atunci chiar o „sarbatoare în cinstea lui Iahwé” (Ex 32:4-5).

Probabil însa cel mai instructiv exemplu este acela al sarpelui de arama pe care l-a ridicat Moise pe o lance de steag, la porunca lui Dumnezeu, pentru ca toti cei ce fusesera muscati de serpii veninosi, privind la sarpele de arama sa traiasca (Num 21:8-9). Nu stim câta estetica va fi desfasurat Moise în aceasta lucrare urgenta, dar semnificatia didactica a sarpelui de arama a fost dezvaluita de Iisus în discutia cu Nicodim (Ioan 3). Sarpele de arama înaltat pe lance era un simbol al lui Iisus Christos Cel Rastignit, în Care oricine crezând „sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica”. Moise nu a instituit nici un cult al acestui simbol cristologic; nu s-a încurajat atingerea, sarutarea sau tamâierea simbolului. Dar dupa vreo sapte secole, chipul de arama fiind pastrat si creându-se legende inutile pe seama puterilor pe care le-ar avea, istoria biblica semnaleaza un cult al acestei imagini: iudeii îi aduceau tamâie. Si Scriptura lauda pe credinciosul rege Ezechia ca, printre idolii si simbolurile canaanite pe care le-a desfiintat, a distrus si acest simbol sacru care devenise o superstitie. Si aceasta nu pentru ca era imaginea unei reptile. Prin Moise, Dumnezeu poruncise clar:

Sa nu-ti faci imagini sculptate sau orice alte reprezentari ale celor din cer, de pe pamânt sau din apele de sub pamânt; sa nu te închini înaintea lor si sa nu le slujesti ! Eu Sunt Yahwé, Dumnezeul tau, un Dumnezeu gelos, Care caut vina parintilor în copiii lor pâna la a treia si a patra generatie a celor ce nu Ma iubesc, si dau har pâna la mii de generatii celor ce Ma iubesc si pazesc poruncile Mele ! (Ex 20:4-6, dupa BHS).

„Paziti-va foarte serios, pentru sufletele voastre ! Întrucât n-ati vazut nici o înfatisare în ziua în care v-a vorbit Yahwé la Horeb din mijlocul focului, nu cumva sa va stricati si sa va faceti imagini sculptate, orice reprezentari de chipuri (LXX: ‘£‘ •™šONA), în forma de barbat sau femeie, în forma de orice fel de patruped care traieste pe pamânt, în forma oricarei pasari înaripate care zboara în înaltul cerului, în forma oricarei reptile sau altei creaturi care se misca pe pamânt, în forma oricarui peste din apele de sub pamânt! (Dt 4:15-18).

În timpurile Noului Testament îi gasim pe iudei la cealalta extrema. Nici pe monede nu erau admise imagini umane. Care a fost însa atitudinea crestinilor ? În timp ce orice compromis cu idolatria pagâna era descurajat în bisericile ascultatoare de apostoli, în ciuda faptului ca unele grupuri pre-gnostice îsi permiteau libertati mai mari în numele teologiei pe care o promovau (Ap 2:14.20), Noul Testament nu are nici o urma de iconodulie, de cult al imaginii: nici adorare, nici venerare, nici slujba, nici cinstire, nici macar o simpla mentiune. Si nu era doar o continuare a traditiei mozaice, în virtutea inertiei: era urmarea legitima a faptului ca apostolii au descurajat atât închinarea la sfintii vii sau morti, cât si închinarea la îngeri.

În secolele care au urmat, diversitatea teologica si politica infiltrata în crestinism, sub semnul „gnozei”, si nevoia de a oferi compensatii spirituale maselor rapid încrestinate au adus inovatii care nu sunt nici pagâne în forma, nici crestine în spirit. Totusi, primele reactii împotriva icoanelor în crestinatate vin din partea unor clerici, învatatori si pastori ai Bisericii Ortodoxe, atât din Apus, cât si din Rasarit. În primul sau volum de Istorie bisericeasca universala, Prof. Euseviu Popovici afirma ca în jurul anului 300 „majoritatea învatatorilor bisericii înca nu admiteau icoane religioase”, si citeaza exemplul Sinodului de la Elvira (Spania), care pe la anul 306 „interzice astfel de chipuri pe peretii bisericilor”, dupa care adauga: „iar unii învatatori ai bisericii, chiar istoricul Euseviu [...] caracterizeaza imaginile ca o datina pagâna, pe care crestinii nu trebuie sa o urmeze.” În al doilea volum, Euseviu Popovici arata ca spre sfârsitul sec. IV uzul icoanelor era deja foarte extins, desi înca se auzeau în Biserica voci care dezaprobau acest cult sau cel putin îi scoteau în evidenta riscurile. Unul dintre cei mai porniti adversati ai icoanelor, din acea perioada, citat de Prof. E. Popovici, a fost Parintele Epifanius din Cipru, care avea chiar porniri iconoclaste: a rupt cu propria mâna icoana pe pânza de la usa unei biserici. Dar adevaratul cult al imaginilor, numite icoane (< eikon, chip) avea sa înfloreasca mult mai târziu si în primul rând în Rasarit, unde s-a dezvoltat un cult al icoanelor, cu venerarea sfintilor zugraviti, care primeau astfel plecaciuni, sarutari, tamâieri, aprinderi de lumânari. Când moda folosirii imaginilor s-a dezvoltat si în Occident, la început a trezit reactii vehemente. Este citat cazul episcopului Serenus de Marsilia care se opunea acestei inovatii, în timp ce contemporanul sau, Grigore I, episcopul Romei, sustinea ca icoanele ar putea servi drept „mijloc de intuitie religioasa si ca [...] biblia laicorum et pauperum”. Prof. E. Popovici arata ca si în Rasarit, icoanele erau folosite initial cu rol pedagogic si ornamental, si ca bisericile care s-au separat de ortodoxia imperiala (ex. nestorienii, iacobitii etc.) au ramas la traditia austera a Bisericii vechi de a nu încuraja uzul icoanelor. Dupa cum se stie, în ciuda protestelor, marile Biserici din Rasarit si din Apus au validat în cele din urma, nu doar prezenta icoanelor, ci un cult al lor, atribuindu-le minunate binefaceri spirituale si fizice, iar Occidentul a mers consecvent cu aceasta logica pâna la uzul statuilor sacre.