Biserica în Vechiul și în Noul Testament

I. Termenul ,,Biserică”

Cuvântul profan ,,ekklesia” apare în Grecia antică, mai precis în Atena, cu referire la adunarea poporului. Totuşi conceptul religios de biserică apare pentru prima dată în Septuaginta de 25 de ori şi anu,e în cărţile istorice şi în psalmi. Prima dată este întâlnit în I Regi 17; 47 ,,Şi toată adunarea (biserica) aceasta va cunoaşte că nu cu sabia şi cu suliţa izbăveşte Domnul, căci acest război este al Domnului şi El vă va da în mâinile noastre.”

În Vechiul Testament, ,,ekklesia” face concurenţă termenului mai vechi de ,,synagoge” prima dată întâlnit în Ieşire 12; 3.

Câtă vreme sinagoga e ,,adunarea celor mânaţi împreună” (syn- impreună; ago- a mâna), adunare pasivă, biserica e ,,adunarea celor chemaţi” (ek- din; kaleuo- a chema).

În Noul Testament, această exprimare se găseşte pentru prima dată în Evanghelia după Matei 16; 18 ,, Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui.” Referindu-se aici la credinţa lui Petru pe baza căreia se va întemeia Biserica lui Hristos al cărei cap El este.

Limba latină a copiat cuvântul grecesc, sub forma ecclesia, extinzându-i sensul, astfel încât a ajuns să definească nu numai instituţia Bisericii, dar şi lăcaşele de cult. Alte limbi romanice au preluat acelaşi termen, franceză- eglise, spaniolă- igleisa.

Acelaşi principiu a fost aplicat în unele limbi romanice, ca şi la slavi si germanici. Astfel, cuvântul de bază a fost luat din latină, ,,basilica”, care la rândul sau provine din grecescul ,,basiliki- βασιλική” care înseamnă ,,casă împărătească” sau ,,curte regală”, devenind în limba românească ,,biserică” (arhaic ,,băserică” ca în armână).

II. Biserica în Vechiul Testament

În Vechiul Testament, (,,umbra bunurilor viitoare”), (Evrei X, 1), Revelația divină nu a fost desăvârșită, sau mai bine zis completă. Biserica a fost și ea preînchipuită prin altarele de jertfă din perioada patriarhilor, de Cortul Sfânt și mai târziu de templul lui Solomon și de cel al lui Zorobabel. Deși Dumnezeu este atotprezent (Ier. XXIII, 24), iar natura Sa este una spirituală (Ioan IV, 24), în Vechiul Testament apare ca o Persoană despre care se vorbește adesea în antropomorfisme. De aceea a existat și la iudei tendința de a localiza prezența divină într-un loc bine determinat unde se făcea posibilă întâlnirea Sa cu omul și unde să I se poată aduce omagiul cuvenit.

Până a avea templele, evreii L-au adorat pe Dumnezeu în forme mai simple, dar nu oriunde, ci doar în anumite locuri în care Dumnezeu a preferat să-și manifeste slava Sa față de om. În capitolul al XII- lea al cărții Deuteronom Dumnezeu, prin gura profetului Moise, spune iudeilor unde să-L slujească: ,,locul pe care-L va alege Domnul Dumnezeu din toate semințiile voastre, ca să-și pună numele Său asupra lui, să veniți să-l cercetați. Acolo să aduceți arderile de tot ale voastre . să mancați acolo înaintea Domnului Dumnezeului vostru.” (Deut. XII, 5, 7).