Bisericile Baptiste

Bisericile baptiste au apărut în anul 1611 în cadrul curentului radical al Reformei anglicane, cunoscute sub numele de independente. O speţă din cadrul acestui curent reformist s-a auto-intitulat puritanism, curent care a trecut în continentul european sub influenţa radicală de tip calvinist. Aşadar, la Amsterdam întâlnim comunităţile menoniţilor, provenite din rândul anabaptiştilor pacifişti încă din secolul XVI.

Apărută în Biserica Catolică, ca răspuns la accentuatul proces de decădere morală al acesteia, Reforma va marca un punct de cotitură bine conturat în istoria bisericească şi socială. Începând cu John Wycliff, Martin Luther, Zwingli, Jean Calvin, ea va furniza lumii o întreagă pleiadă de reformatori, de deformatori şi alte categorii de lupi ce au încercat şi încearcă în continuare să sfâşie Trupul lui Hristos, fiecare revendicându-şi proprietatea inconteastabilă asupra capului.

Învăţând din plin Sola Scriptura, preluată din Reformă, ei caută să se identifice cu Bisericile nou- testamentare. Comunităţile baptiste sunt alcătuite din persoane care au răspuns chemării Evangheliei. Fiecare membru al Bisericii a trăit o experienţă personală de pocăinţă şi de credinţă şi a depus propriul angajament în faţa lui Hristos botezându-se (sau rebotezându-se). Fiecare Biserică locală deţine o deplină autonomie şi nu este izolată de celelalte comunităţi (există comuniune şi cooperare).

Intrarea în aceste Biserici se face prin botezul prin afundare, fiind acceptate doar persoanele care sunt capabile de mărturisirea directă a credinţei lor. Trecerea la baptism este aşezată pe seama harului divin şi pe iniţiativa lui Dumnezeu, tradiţia baptistă insistând asupra importanţei pe care îl are răspunsul dat iniţiativei divine de către viitorul membru (iniţiativa divină este considerată dar al lui Dumnezeu). Este vorba de o experienţă personală a iertării, a eliberării şi a relaţiei cu Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.

Zelul pentru evanghelizare vine, în mare parte, din voinţa de a se face părtaş unui nou mod de viaţă, din dorinţa de a da răspuns personal la credinţa insuflată de Dumnezeu (accentul cade exclusiv pe graţia universală, pe sacramentalism, pe greutatea instituţiei eclesiastice sau a tradiţiilor considerate capabile de a reamplasa prezenţa şi acţiunea Duhului Sfânt.43

Având la început ca temei o realitate socială, fenomenul de rupere s-a aplicat apoi şi aspectului religios. Abandonând toate aspectele cultice şi mistice ale creştinismului, reformatorii n-au făcut altceva decât să pună piatra de temelie pentru toate "bisericile" noi apărute. Dreptul fiecărui creştin de a interpreta Biblia conform părerii proprii a deschis calea afirmării şi propulsării fenomenului de anarhie sectară.

În cadrul fenomenului sectar baptismul ocupă un loc bine precizat, făcându-se remarcat la început prin concepţia lui originală despre Botez. Începuturile lui, istoric vorbind, îşi găsesc obârşiile în secolul al XVI-lea, legându-se de numele grupării anabaptiştilor. Aceştia îşi revendicau o origine creştină primară, unii cercetători identificând pe strămoşii lor printre catari, albigenzi catari, donatişti etc.

Bisericile baptiştilor sunt constituite dintr-un grup de credincioşi voluntari ce aderă din proprie convingere la credinţa baptistă. Ele sunt organizate în plan local în comunităţi, care la rândul lor sunt incluse în Uniunea Comunităţilor Baptiste din România cu sediul în Bucureşti. Uniunea este condusă de un Comitet ales pe termen de trei ani, compus din cel mult 15 membrii aleşi din delegaţii comunităţilor. Organul suprem al cultului baptist este Congresul compus din delegaţiile comunităţilor. Mai funcţionează pe lângă Seminar şi Casa de pensii organizată în anul 1958; revista cultului este Îndrumătorul creştin baptist.54

În pofida libertăţii de cult de care beneficiază, mulţi dintre baptişti se consideră chemaţi să conţinute opera de propovăduire a cuvântului lui Dumnezeu, încălcând chiar regulile şi legile proprii. Astfel ei susţin un misionarism constant, chiar acerb în unele cazuri, din dorinţa lor de a face cât mai mulţi adepţi. Bineînţeles, noii adepţi trebuie să se lepede de orice apartenenţă la vreun alt grup social, religie şi neam. Toţi sunt fraţi în cadrul poporului baptist55.

În ciuda sintagmei că fiecare este artizanul propriei mântuiri, baptiştii au grijă să cultive pe copii de mici în spiritul frăţietăţii şi al credinţei intransingente pe care o practică. Noţiunea de baptist nu vădeşte nici o înrudire cu cea de smerenie. Formele conştiinţei sociale sunt anihilate în favoarea unor precepte religioase străine de orice noţiune a iubirii creştine.

Prozelitismul lor se bazează foarte mult pe ideea de spectacol. Am putea spune că spectacolul este de fapt ideologia baptistă conducătoare. Spectacol în cult, spectacol în doctrină, baptismul caută cu orice preţ atragerea tinerilor acelora pe care cu o falsă indiferenţă îi consideră capabili să discearnă de capul lor înţelesurile adânci ale Sfintei Scripturi.