Brahmanismul în Cadrul Religiei Hinduiste

Hinduismul îşi are originea în două izvoare principale, deosebite între ele ca structură şi conţinut. Unul datează aproximativ din mileniul al III-lea şi până la mijlocul mileniului al II-lea î.Hr. şi se leagă de civilizaţia de pe valea Indului descoperită la Harappa şi Mohenjo-Daro. Celălalt izvor este reprezentat de tradiţia orală a invadatorilor arieni, tradiţie conturată şi amplificată în literatură vedică şi post-vedică.

Hinduismul, religie fără vreun întemeietor uman, se bazează pe mai multe ansambluri de texte, considerate ca provenind de la absolutul divin aflat în legătură directă cu omul. În fruntea acestora se găseşte Veda (Ştiinţa sau Cunoaşterea Sacră, numită şi Revelaţie, ascultare), considerată a fi emanată de Absolut ( Brahman) la începutul lumii, mai exact cu fiecare re-creere a lumii.

Hinduismul sacerdotal sau brahmanic face parte din perioada vedică şi a izvorât din credinţa că jertfele sunt absolut necesare, că trebuiesc săvârşite într-un ciclu recurent pentru a se menţine ordinea din univers şi din cadrul societăţii.

Veda cuprinde patru categorii principale de texte care se succed într-o ordine cronologică aproximativă fără a fi însă ferite de suprapuneri. Prima categorie e formată din Samhita – Culegerile, care probabil s-au închegat între secolele XV – X î.Hr. şi cuprind Rg Veda – Veda Strofelor, Yajur Veda – Veda Formulelor sacrificiale, Sama Veda – Veda melodiilor sacrificiale şi Atharva Veda, în care predomină descântecele şi formulele magice. Urmează apoi textele Brahmana, comentarii la cele patru Vede, ce oferă explicaţii asupra imnurilor cântate de preoţi sau formulelor pronunţate de ei, precum si diferitelor gesturi rânduite de ritualul sacrificiilor. Brahmanele vin cu astfel de precizări dar nu se opresc însă doar la atât ci speculează asupra fiecărui rit şi chiar asupra fiecărui verset cuprins în Vede, folosindu-se de interpretări mistice şi alegorice.

Brahmanele conţin fiecare câte o secţiune intitulată Āranyakas – Cugetări din pădure, datând din perioada 800-600î.Hr., de necitit în altă parte decât în liniştea pădurii, deci la distanţă de comunitatea satului, având un caracter mai pronunţat, ezoteric şi gnostic , şi care conţin atât materiale rituale cât şi expuneri speculative despre subiecte cum ar fi de exemplu cele trei căi paralele presupuse a exista între ritual, macrocosmos şi microcosmos . Spiritul mistic din Brahmanas devine astfel mai accentuat în Āranyakas în care se trateaza despre înţelesul mistic al sacrificiului şi al ceremoniilor în general, despre natura zeilor sau despre creaţie.

În fine, Upanişadele ( literal, stând alături de învăţător sau învăţătura dată astfel) includ texte care datează din jurul anului 600 î.Hr., texte în care îşi face loc speculaţia teologică, dezbătându-se marile probleme ale teologiei şi filosofiei: originea lumii, fiinţa şi atributele zeilor, natura sufletului omenesc şi raporturile sale cu sufletul divin şi cu materia etc. Această speculaţie teologico-filosofică ajunge la un idealism pur, la reducerea întregii zeităţi la absolut.

În măsura în care Āranyakas pun accentul pe valoarea intrinsecă a cunoaşterii semnificaţiei ultime a riturilor, mai degrabă decât pe necesitatea de a le executa efectiv, ele formează, împreună cu Upanişadele, „secţiunea cunoaşterii” (jnănakănda), care se opune „secţiunii riturilor" (karmakănda), constituită de partea Brahmană a Vedei.

O altă categorie de texte importante pentru cunoaşterea Brahmanismului e formată de scrierile care formează tradiţia – Şmriti şi care cuprind aşa-numitele Sustras, manuale ce conţin învăţămintele tradiţionale cu privire la cult şi viaţa morală. Cu timpul, codurile de morală şi politică, numite Şastras au luat locul diferitelor Sustras, cel mai cunoscut cod fiind Manava- Dhrama - Şastra sau Cartea legii lui Manu. Aceste coduri sunt de fapt culegeri şi sistematizări de tradiţii religioase, morale, politice, juridice importante pentru cunoaşterea vieţii indienilor sub toate aspectele ei.

Brahmanismul reprezintă învăţătura textelor Brahmana dar şi filosofia brahmanică din Upanişade. Alături de vedism, brahmanismul este a doua mare subdiviziune a hinduismului.

Panteonul Vedic rămâne în general valabil şi în brahmanism. De la henoteismul vedic, când existau mai mulţi zei, şi, fiecare era venerat ca Zeu Suprem, se trece la monoteismul şi mai ales la monismul brahmanic. De la magie se trece la metafizică, pentru ca în cele din urmă să se ajungă la mistică.

Zeii sunt aceeaşi dar iau înfăţişări antropomorfe accentuate. Divinităţile din perioada vedică pălesc în faţă unei divinităţi noi a cărei natură este greu de definit şi care apare ca o fiinţă supremă numită când Prajāpati – Stăpânul Creaturilor, când Puruşa – Omul, partea bărbătească, când Brahman. Brahman derivă din rădacina sanscrită brah care înseamnă „mare” şi particula man provenită fie din cuvântul manas care înseamnă „minte”, „gândire”, „spirit”, fie din cuvântul manuşa care înseamnă „om”, „bărbat”, „omul primordial”.

Cugetarea brahmană s-a îndreptat în chip stăruitor şi spre problemele legate de originea lumii. De aceea întâlnim în literatura vedică o serie de mituri cosmogonice, cel mai însemnat făcând parte din Rig Veda (X, 129) şi exprimând ideea că haosul primordial din care a ieşit lumea nu se poate exprima prin termeni ca: fiinţă, nefiinţă, atmosferă, cer, moarte, nemurire :

Nefiinţa nu exista atunci, fiinţa nu exista, văzduhul nu exista, nici cerul dincolo. Dar ce era ascuns? Unde? Sub ocrotirea ( sau în adăpostul) cui (sau a ce)? Existau apa şi prăpastia adâncă? Moarte nu exista, nici nemurire; nu exista deosebire între zi şi noapte: respira fără suflare, prin el însuşi acest Unic; nimeni altul decât el nu exista dincolo de el. La început, întunericul era învăluit în întuneric; nebulos şi lichid era intreg acest univers; prin vid rămânea ascuns ceea ce era; acest Unic a luat naştere prin puterea căldurii. Pe vremea aceea dorinţa a apărut mai întâi în [el] şi a fost prima sămânţă a intelectului; legătura fiinţei cu nefiinţă a fost descoperită de către înţelepţii poeţi atunci când şi-au cercetat înlăuntrul. Aşadar, cine ştie, cine ar putea să spună de unde s-a născut, de unde [a apărut] această creaţie? Zeii [au apărut] după crearea acestui [univers]: aşadar, cine ştie de unde îşi trage el obârşia? De unde a apărut această creaţie, dacă ea nu a fost creată – cel care o conduce din înaltul cel mai înat al cerului, fără îndoială că o ştie, sau n-o ştie. [Rig Veda X, 129].