Budismul

Introducere

Budismul este singura mare religie a cărei doctrină nu este centrată pe un zeu creator sau pe un cult dedicat acestuia. Meditația, înțelepciunea și morala sunt cei trei piloni de bază pe care se sprijină învățăturile lui Buddha, care a luat hinduismului brahmanic mulți credincioși începând din secolul al Vl-lea Î.C.

Gautama Buddha nu aparținea clasei religioase a brahmanilor, ci clasei militare, a celor numiți ksatriya. Poate de aceea, Buddha, care s-a născut lângă Nepal, aproape de frontiera Imperiului cultural brahman hindus, a respins multe dogme ale brahmanilor. Din originea militară a lui Buddha derivă, poate, importanța pe care a acordat-o autodisciplinei și, prin contrast, tendințelor sale pacifiste, ambele fiind trăsături esențiale ale gândirii budiste Buddha a respins dogma brahmană care proclamă necesitatea cânturilor și a sacrificiilor rituale. Conform lui Buddha, omul nu poate să cunoască nimic despre crearea lumii de către Dumnezeu și cu atât mai puțin caracteristicile acestei zeități. El propune în locul acestor lucruri analizarea naturii și a experienței umane și conchide că unicul principiu care conduce Universul este schimbarea continuă (anicca); dată fiind această realitate, singurul lucru pe care poate să-l facă omul este să se adapteze: să accepte schimbarea pentru a o îmbunătăți, să lase în urmă orice suferință posibilă și să-și caute echilibrul. Două sunt căile pentru a-l obține: meditația și o serie de principii etice individuale, familiale și sociale. Este evident că o doctrină atât de antidogmatică și egalitaristă constituia o serioasă amenințare la adrese brahmanismului, care se baza doar pe stricta împărțire în caste, motiv pentru care budismul a fost considerat o erezie.

1. Doctrina propusă de budism

Însăși povestea vieții lui Buddha vorbește despre faptul că lucrurile par într-un fel dar sunt, în realitate, altfel. Buddha a învățat că „a vedea lucrurile așa cum sunt" este modul în care se poate învinge; dacă „vedem lucrurile așa cum sunt” putem birui orice fel de suferință, imperfecțiune sau frustrare. Toate acestea sunt grupate sub denumirea generică de dukkha (în pali), un termen care în acea epocă însemna „durere” sau „suferință”. Buddha a învățat că, dacă privim până în străfundul sufletului nostru, constatăm că, de fapt, viețile noastre nu sunt altceva decât dukkha.

Buddha nu era interesat de problema existenței lui Dumnezeu; iar tradiția budistă susține că un Dumnezeu creator, așa cum îl văd, de exemplu, evreii, nu există. Pentru budiști, suferința este rezultatul ignoranței noastre, care ne împiedică să înțelegem cum sunt, de fapt, lucrurile, făcându-ne să trăim în obscuritate. Neînțelegerea provine din faptul că nu realizăm că lucrurile legate de existența noastră sunt trecătoare. Totul se schimbă, mai ales noi înșine. Suferința rezultă din faptul că noi ne agățăm de lucrurile din viața noastră, încercăm să le împiedicăm să se destrame și să înceteze să mai existe. Numai că aceste tentative sunt în mod sigur sortite eșecului. Trebuie să învățăm să ne detașăm, dar acest lucru nu se poate petrece decât la nivel profund, deoarece am trăit în confuzie și suferință de-a lungul unui număr infinit de vieți. În viziunea budistă, ființa umană este alcătuită dintr-un flux de conștiință format, la rândul său din sentimente și intenții. Mai avem și corpul care se află și el în continuă schimbare.

Orice element care nu se schimbă și poartă denumirea de „sine” (pali: atta sanscrită: atman), ar părea inutil. Astfel, tradiția budistă ne vorbește despre „non-sine” (pali: anatta; sanscrită: anatman). La moarte, corpul încetează să mai funcționeze, însă fluxul continuu de conștiință și stările mentale asociate acestuia persistă și ocupă alt corp, în funcție de faptele bune sau rele (karma).

O astfel de „reîncarnare” presupune faptul că se reia suferința (bătrânețea, boala, moartea ș.a.m.d.). Acest proces se poate încheia numai odată cu detașarea, care trebuie să aibă loc la cel mai profund nivel posibil, cu ajutorul meditației. Această detașare ține de capacitatea de a vedea lucrurile așa cum sunt și de a renunța la obiceiul nostru aproape instinctiv și nestăpânit de a controla lucrurile. Budiștii numesc această detașare „iluminare” (pali: nibbana; sanscrită: nirvana).