Canonizarea

INTRODUCERE

Actul de cinstire al sfinților dăinuie de la începuturile creștinismului și este dovadă a faptului că sfințenia pe care au dobândit-o mulți dintre membrii Trupului tainic al lui Hristos, Biserica, este dar al unității Bisericii, prin care se revarsă darurile harului dumnezeiesc. Dincolo de diferențele confesionale, Biserica Ortodoxă și Biserica Catolică împreună venerează un număr considerabil de sfinți, cu precădere din primele secole creștine, martiri și mărturisitori.

În ciuda acestui punct de convergență, parcursul istoric a adus cu sine scindări și pe acest palier, conturat în jurul procesului de canonizare. Dacă în Biserica Ortodoxă, procesul de canonizare a păstrat caracterul inițial de recunoaștere a descoperirii lucrării lui Dumnezeu printr-un sfânt, procesul de canonizare fiind în acest sens un act constatator, Biserica Catolică, moștenind și perpetuând filonul legalist roman, a adoptat o poziție profund juridică în ceea ce privește recunoașterea sfințeniei. Astfel, actul de recunoaștere devine un act declarativ, iar procesul de canonizare devine o procedură de canonizare.

În acest sens, o serie de întrebări care se nasc pe marginea actului canonizării își găsesc răspunsuri doar ținând cont de diferențele privind cele două perspective: constatator-ortodoxă și declarativ-catolică.

Cu privire la inițiativă, istoria a arătat că, mai întotdeauna, aceasta a fost a poporului credincios, evlavia populară a fost elementul fervent al recunoașterii sfințeniei unui om înduhovnicit, în primele veacuri clerul mărginindu-se la supravegherea și înlăturarea unor abuzuri sau greșeli în această materie. Dacă în Apus problema minunilor este o condiție sine qua non în perspectiva canonizării, Răsăritul nu a accentuat în așa mare măsură acest aspect, ținând cont de faptul că darurile Duhului Sfânt sunt nenumărate, iar minunile sunt intervenții excepționale pe care Dumnezeu le îngăduie, ci nu sunt o condiție a vieții de sfințenie.

Lucrarea de față își propune o trasare în linii câte mai clar definite a celor două acte de canonizare, cel apusean și cel răsăritean, pentru o mai bună înțelegere a unor evenimente din planul cotidian concret, printre care se numără cazul împăratului Constantin, considerat Sfânt de Biserica Ortodoxă, împreună cu mama sa, Elena, Biserica Catolică recunoscând sfințenia doar a mamei sale. O întrebare legitimă în același sens se leagă și de recunoașterea Fericiților Augustin și Ieronim cu titlul de „fericiți”, titlu care nu este comun spațiului ortodox, provenind din lumea catolică.

În vederea atingerii acestui scop este necesară o scurtă incursiune prin istorie, care va evidenția transformările produse în sfera catolică. De asemenea, descrierea procedurii de canonizare în Biserica Catolică va oferi posibilitatea unei abordări comparative în ceea ce privește înțelegerea sfințeniei în context inter-confesional, ca îndumnezeire a omului în înțelegere ortodoxă sau ca dar al Bisericii în accepție catolică.

SCURT ISTORIC AL PROCEDURII DE CANONIZARE

Dacă cinstirea decedaților în istoria creştinismului a apărut foarte devreme, după cum reiese din inscripţii şi surse de diferite tipuri, doar în al doilea mileniu al vieţii Bisericii se naşte un proces real de canonizare.

În perioada secolelor I-V, în viața comunităților creștine se vorbește mai mult de mucenici. În această perioadă iau naștere martirologii, adică cataloage si colecții unde erau inserate prenumele credincioșilor, ziua morţii şi locul de înmormântare. „În martirologii se însemna ziua morţii martirilor şi aceasta se şi serba în mod principal, pentru că era socotită ziua proslăvirii lor de către Domnul, ziua în care murind pentru lume se nășteau pentru ceruri. De aceea, în scrierile vechi ale Bisericii, zilele morţii martirilor sunt numite «natalitiae», zile de naștere” . Prin cinstirea acordată martirilor, creștinii aveau înaintea lor modele de urmat, actul de cinstire rodind în actul de imitare. Viața creștină era o pregătire pentru martiriu, iar martiriul era actul culminant al mărturisirii credinței creștine.

O schimbare radicală intervine în perioada de sfârşit a persecutiilor, în primul rând cu pacea lui Constantin (313), apoi cu edictul de la Tesalonic. Această situaţie socio-politică adăuga la cultul mucenicilor, pe cel al mărturisitorilor – credincioşi care au suferit grava violenţă în perioada de persecuţie, dar au reuşit să scape de moarte, sau persoane care au acceptat pe Hristos în viața pământească, prin pocăinţă ieșită din comun și viață ascetică.

Atât în cazul mucenicilor, cât și în cel al mărturisitorilor întâlnim o cinstire spontană colectivă, fără inițiative sau aprobări de natură eclesiastică. Nu există nicio urmă de procese formalizate.