Caracteristicile Psihopatologice ale Religiei

Cercetarea fenomenelor religioase ocupă un loc cu totul aparte în multe domenii ale ştiinţelor sociale: filozofia, antropologia culturală, sociologia, psihologia socială, politologii! ş.a. îşi propun să studieze fiecare, cu mijloace care le sunt specifice, multiplele aspecte legate de credinţă, de locul sacrului în conşiinţa individuală şi socială, precum şi impactul pe care fenomenul religios îl are asupra diferitelor laturi ale vieţii sociale. Perspectiva psihologiei sociale asupra acestei problematici este deosebit de semnificativă deoarece evidenţiază o serie de aspecte fundamentale ale fenomenologiei religioase, şi anume:

a) condiţionările socioculturale şi psihosociale care generează trăirile religioase c una dintre dimensiunile esenţiale ale vieţii sociale;

b) locul credinţei şi reprezentărilor religioase în cadrul conştiinţei sociale;

c) sistemul specific relaţiilor psihosociale dintre persoane, grupuri şi instituţii care se formează în spaţiul de manifestare a religiozităţii;

d) caracteristicile specifile comportamentului religios şi raporturile acestuia cu alte tipuri de comportamente psihosociale; trăsăturile psihoindividuale şi psihosociale specifice credincioşilor

Fundamentele psihosociale ale fenomenelor religioase. Abordarea teoretică a problematicii legate de religiozitate presupune o serie de precizări şi delimitări legate de conceptele de „Dumnezeu", „Credinţă” , „Religie", „Biserică" şi „Cler", pe de o parte, precum şi referitoare la noţiunile de „Credinţă religioasă", „trăire", „sentimente" şi „comportament religios" pe de altă parte. Demers care are un profund caracter interdisciplinar şi căruia i-a fost acordate numeroase lucrări de specialitate

Problema religiozităţii omului ca fiinţă raţională este unul care ţine şi de filozofie şi de ontologie socială. După cum rezultă din numeroasele studii de filozofie şi de antropologie culturală dedicate acestei probleme, omul se poate defini cel mai revelator ca singura fiinţă care îşi construieşte şi interpretează propria existenţii printr-o raportare conştientă la o transcendentă, într-adevăr până acum nu a fost identificată nici o formă (de comunitate umaniă oricât de primitivă ar fi fost pe scara evoluţiei sociale, care să nu posede forme mai mult sau mai puţin evoluate de credinţă religioasă, deci care să nu-şi raportez propria lor existenţă la o transcendentă, indiferent de numele care i se dă cesteia: Zei, Spirit Absolut, Dumnezeu, Alah

Pe acest fundament ontologic, culturile -înţelese ca modalităţi particulare de structurare a existenţei spirituale a unei comunităţi- construiesc sau adoptă una dintre paradigmele lor fundamentale: dedublarea lumii în sacru şi profan. După cum sublinia M. Eliade, „sacrul şi profanul sunt două modalităţi de a fi în lume, două situaţii existenţiale asumate de către om de-a lungul istoriei". Sacrul are caracter imanent, transcendent şi supranatural, care dă obiect şi conţinut conştiinţei religioase; profanul aparţine unei realităţi nude şi obiectuale, dominată de principii pozitiviste şi pragmatice, căreia îi lipseşte dimensiunea spirituală a transcendenţei. Lumea credinţelor şi a trăirilor religioase este una a sacrului; lumea omului de ştiinţă, a practicianului eficient şi a omului guvernat dc trebuinţele zilnice este una a profanului, adică a unei lumi desacralizate.

Credinţa apare ca un sistem de idei, reprezentări şi sentimente care. Ia un anumit individ sau grup social, exprimă raporturile lumii reale cu transcendenţa şi cu sacrul. Fiind disjunctă şi complementară faţă de raţiune, credinţa nu are nevoie dc argumente: ea exprimă o adeziune afectivă ireductibilă la un adevăr revelat. Deşi din punct dc vedere psihologic credinţa presupune o structură complexă, incluzând idei, reprezentări, forme argumentative specifice, sentimente stratificate pe mai multe niveluri şi motivaţii adiacente acestora, în esenţa sa rămâne un fapt cultural şi psihosocial, care exprimă sui generis apartenenţa unui individ la o anumită comunitate umană. Abia la nivelul comportamentului religios caracteristicile psihoindividuale ale persoanei şi cele psihosociale ale grupului vor interveni pentru a particulariza faptul de credinţă în act social, cu relevanţă pentru sistemul dc relaţii în care sunt implicate persoanele, grupurile şi instituţiile

Religia constituie un fenomen social şi cultural, o formă a conştiinţei sociale, formată dintr-un ansamblu organizat de teze, idei, reprezentări, dogme şi practici prin care se statuează raporturile individului şi comunităţii cu transcendenţa. Sau, după cum definea E. Durkheim acest concept, religia este un sistem unitar de credinţe şi practici relative la lucruri sacre, care reunesc indivizii într-o aceeaşi comunitate morală, numită Biserică